Cand viata bate filmul
Vecina noastra are Alzheimer. Are aproape 90 de ani si plange ca un copil. De dimineata pana seara plange in hohote ca vrea la mama ei.
Femeia care o ingrijeste se poarta foarte urat cu ea, o cearta, tipa la ea, cred ca uneori o si bate. Iar batrana plange si plange si spune ca nu mai vrea, ca vrea sa plece la mama ei dar ca nu e lasata.
Sta la etajul 1 iar balconul ei da fix in gradina noastra. Intr-o zi a vrut sa zboare iar femeia care o ingrijeste a prins-o exact cand se urca pe marginea balconului si se pregatea sa sara la noi in cap. A inceput sa tipe la ea si sa o faca in toate felurile. Cand s-a calmat a intrebat-o de ce vrea sa se arunce de la balcon.
– Dar nu asta faceam, a raspuns batrana, cu voce plansa, am vrut sa merg pe cararea de lumina care ma duce la mama mea.
Am auzit multe marturii ale unor apropiati care au asistat muribunzi in ultimele lor zile prin zona. Cu totii povestesc cum cei pe care ii ingrijeau nu mai recunosteau casa si pe cei care ii ingrijeau. In schimb aveau discutii complexe cu rude decedate care pareau sa fie prezente. Cei mai norocosi “plecau” fericiti, insotiti de rudele care le ghidau drumul, iar cei mai putin norocosi se chinuie intre doua lumi, neputandu-se hotari pe care sa o aleaga, sau nefiind lasati sa plece. Recunosc ca este fascinant sa auzi povesti de genul asta de la si despre persoane cunoscute dar este sinistru sa asisti la o demonstratie live.
Cred ca se face un an de cand vecina noastra plange si vrea sa plece cu mama ei, dar rudele ii interzic asta si se comporta cu ea ca cu un copil neascultator. Fata ei, care este hipoacuza (nu aude dar citeste pe buze si vorbeste aproape inteligibil) ii spune ca are nevoie de ea, sa nu cumva sa o lase singura. Desi este profesor universitar, are carnet si are destule persoane in jurul ei pe care se poate baza, totusi nu poate fara mama ei.
Iar mama ei vrea sa plece pe cararea de lumina dar legaturile cu cei de aici sunt mai puternice decat legaturile cu cei de dincolo.
