Inca o aniversare
Sunt atat de prinsa cu Swimathonul incat am uitat complet ca o data cu ziua de nastere mai aniversez ceva. Inca un an fara carne. Tocmai s-au facut 3.
Situatia generala e cam aceeasi, discutiile continua si argumentele ar trebui sa ma convinga de faptul ca e o alegere gresita. In continuare nu pot sa pricep de ce ii deranjeaza atat de mult pe altii faptul ca nu mananc eu carne. Cu multi nu sunt atat de apropiata incat sa nu poata sa doarma noaptea de grija mea. Asa ca tind sa cred ca toate argumentele de fapt nu sunt pentru mine ci pentru ei. Pentru ca inevitabil discutia despre carne aluneca in zona de “stil de viata sanatos” (dap, de fapt eu o conduc intr-acolo 
) si ajungem la alimentatie ( bere, sucuri, ciocolata, inghetata, dulciuri), la sport (doar eu stiu de cate ori am auzit “ce bine ca esti slaba, dar tu ai noroc“. Uneori sunt rautacioasa, si imi pare tare rau pe urma, dar mai scap si eu cate un “deci daca duminica la 7 dimineata eu ma duc sa alerg inseamna ca am noroc?“. Nu ca n-as avea, dar nu neaparat in acest contex). Si poate cel mai important, discutia ajunge in punctul cel mai drag mie, de unde cred ca se trag toate, si bune si rele: “la cap”. Generic vorbind, eu asa ma refer la conceptul de gandire frumoasa, sanatoasa, la karma daca vreti, la dorinta nestramutata de a fi fericit, de a nu te plange, de a lua viata ca pe un cadou si nu ca pe o obligatie.
Daca la inceputul discutiei, strict despre carne, vad in partea cealalta doar atacuri si poate putina aroganta, dupa vreo ora, cand discutia a evoluat, inevitabil incep sa apara scuzele. Pentru ca asa cum spuneam, dupa trei ani am inteles ca discutia nu e despre mine. Pentru ca eu sunt fericita si impacata cu deciziile mele, pentru ca ma simt bine, sunt optimista, sunt plina de energie, imi place ce vad cand ma uit in oglinda si pana la urma, daca as vrea sa mananc carne, nu ma opreste nimic sa deschid frigiderul. Insa nu aceeasi atitudine o vad la interlocutor. Am ajuns sa fiu putin coplesita de cata nefericire exista pe lumea asta, cate necazuri, cate probleme, toata lumea se plange, cauta scuze si da vina pe altii. Eu nu zic ca nu exista probleme, cu totii avem, dar refuz sa cred ca de dimineata pana seara, de luni pana duminica, nu se gaseste un motiv cat de mic de care sa te bucuri.
Apoi, se ajunge la punctul in care eu recunosc ca imi place carnea. Ca imi lasa gura apa cand miros un salam de sibiu sau niste chiftelute. Ca si atunci cand gatesc, gestul inconstient este sa gust din mancare, pentru ca santuletul de pe creier inca nu s-a sters. Ei bine, acesta este momentul triumfator “Pai vezi mai Ana, ca tu de fapt vrei sa mananci? De ce te chinui singura? Daca ti-e pofta ia o gura si gata. Pe urma poti sa faci din nou o pauza, ceea ce e foarte bine, dar nu-ti mai spune ca tu nu mananci carne de loc. Stiam eu ca la un moment dat n-o sa mai rezisti!“
Aceasta este discutia in care pofta se confunda cu vointa. Cu alte cuvinte, nu conteaza ce vrei, ce e bine, ce-ti doresti, daca ti-e pofta, duca-se cu toatele. O viata avem, de ce sa o traim in restrictii? Pana la un punct inteleg si argumentul asta, dar totusi nu inteleg de ce nu primesc aceleasi indemnuri cand recunosc ca mi-e pofta de mor sa fumez o tigara. Ca si dupa 10 ani de cand m-am lasat, ma visez noaptea fumand. Oare de ce nu-mi spune nimeni “hai mai Ana, da-le-ncolo de principii, ia aici o tigara si hai sa ne bucuram impreuna de aceste clipe minunate. De ce te chinui singura cand ai putea sa recunosti ca esti fumatoare si gata, ai fii fericita!“. Chiar? Oare as fi fericita?
Adevarul este ca am evoluat foarte mult in ultimii 3 ani. Daca la inceput si eu eram foarte agresiva, dorindu-mi sa dovedesc (oare cui? mie sau lor?) ca am dreptate, vrand sa conving ca argumentele mele sunt imbatabile, dupa o vreme am inceput sa privesc totul la un nivel mult mai profund. Eu cred ca dupa ce te-ai intrebat prima data “De ce? De ce fac asta?”, pur si simplu lucrurile incep sa se desfasoare cu o viteza ametitoare. Totul incepe sa se lege, raspunsurile incep sa apara si parca totul capata un sens. Nu spun ca dintr-o data o sa fie totul doar lapte si miere, ca toate problemele or sa dispara si banii or sa curga din cer. Spun doar ca e bine sa intelegem anumite lucruri. Sa acceptam ca suntem singurii responsabili de vietile noastre, ca tot ce facem, facem pentru vrem si nu pentru ca trebuie si ca primul pas spre fericire este atunci cand stim cu adevarat ce ne dorim de la viata. Iar al doilea, fara de care nimic ne se va schimba, este sa actionam. Pentru ca nimeni niciodata, nu o sa faca lucrurile in locul nostru. Nimeni nu o sa slabeasca in locul nostru, nu o sa necaute alt job, nu o sa vorbeasca si nu o sa ceara in locul nostru.
Urmatorul pas, este sa invatam ce este toleranta. Sa ii acceptam pe ceilalti asa cum sunt, cu bune si rele, si sa recunoastem ca nu avem dreptul sa judecam pe nimeni pentru ca fiecare are motivele lui (cunoscute sau necunoscute) pentru care face sau nu face anumite lucruri. Asa cum spuneam, fiecare e responsabil pentru viata lui si nu avem niciun drept sa ii schimbam pe altii doar pentru ca ne imaginam ca “stim noi mai bine”. Si la fel, nici altii au niciun drept sa ne judece.
Si poate ultimul pas (cel putin in acesta postare 🙂 ) este ca atunci cand ne place ce vedem la altcineva, daca ne dorim si noi sa atingem acelasi punct (indiferent ca e vorba de bani, diplome, kilograme sau kilometri 🙂 ) sa incercam sa aflam cum putem face si noi asta? Ce a facut celalat ca sa ajunga acolo si cum am putea sa facem si noi acelasi lucru? Cred cu tarie ca asta e calea cea buna. Cealalta cale, in care identificam doar avantajele pe care celalat le are fata de noi, in care incercam sa (ne) convingem ca oricat de mult am incerca, pur si simplu nu avem cum, ei bine aceasta cale duce intr-un singur loc: nefericire, deprimare si ciuda pe norocul altora si pe ghinionul nostru.
