Cat costa linistea noastra?
Am avut un drum de vreo 2.000 de km de care ne era putin teama nestiind cum vor rezista fetele. Era prima experienta de acest gen pentru ele asa ca orice se putea intampla. Ne-am (le-am) echipat cu ce stiam ca le place sa-si ocupe timpul, carti de citit, de colorat, elastice pentru impletit si cateva papusele si jucarii micute pe care si le cumparasera singure asa ca erau cu atat mai preocupate de ele.
Totul a fost neasteptat de simplu. Cand era lumina se uitau pe geam fascinate de peisaje, cladiri sau oameni iar cand se lasa intunericul isi aprindeau lumina si reveneau la activitati de “seara”. In tot acest timp povesteam, comentam, le spuneam pe unde suntem sau raspundeam la cele mai neasteptate intrebari.
Cand am plecat din Arad spre Sibiu drumul a inceput sa se aglomereze foarte tare. Era ultimul weekend inainte de Craciun asa ca foarte multi romani se intorceau in tara, la familii. Traficul ordonat si organizat pe care ni-l doream si cu care ne obisnuisem in ultima saptamana a lasat locul unor colegi de drum nervosi care efectuau depasiri riscante pe care le urmaream cu sufletul la gura. In apropiere de Sibiu am vazut ce ne era teama ca o sa se intample, o masina intrata pe contrasens, oprita intr-un copac, pe jumatate distrusa. Langa ea o familie formata din parinti si o fetita de 3-4 ani care plangeau si se tineau in brate. Din fericire erau cu totii bine, ramasesera doar socul, sperietura si masina avariata.
Incidentul ne-a intors rau de tot pe dos eram amandoi tacuti, singuri cu gandurile noastre doar ca fetele au inceput sa puna o multime de intrebari despre ce s-a intamlat, cine a fost de vina, a murit cineva? si tot asa pana cand exasperata le-am zis sa ne lase putin in pace sa ne revenim si noi. Intrebarile au continuat cu o turatie si mai mare asa ca, pentru ca tot ce vroiam era sa taca putin din gura, le-am intrebat daca vor sa se joace pe telefon. Am reusit sa le fac sa taca din gura din cauza surprizei dar si-au revenit repede 🙂 .
– Mami, dar tu nu ai jocuri in telefon.
– Nu am dar pot sa iau.
Le-am descarcat repede niste jocuri si din momentul acela nu am mai stiut de ele. Ne-am oprit in Sibiu cateva ore timp in care nu si-au dorit decat sa ne intoarcem in masina iar tot restul drumului nu ne-au mai bagat in seama nici cand le intrebam daca le e foame sau daca vor la toaleta. A fost bine. A fost foooarte bine. Liniste, relaxare, parca nici nu aveam copii in masina.
Am ajuns acasa la 2 noaptea, ele cu ochii cat cepele 🙂 , a doua zi era duminica asa ca, la 8 dimineata, cand ne-au intrebat daca pot sa se joace pe telefon am aprobat fericiti ca putem sa mai dormim in liniste cateva ore.
Ne-am trezit si ne-am dat seama cat de bine ne e. Fetele cuminti, linistite, noi ne vedeam de ale noastre. Eram in vacanta, a venit Craciunul, se apropia Revelionul, foarte multi prieteni cu care ne-am vazut, foarte multe vizite, totul era minunat pentru ca fetele nu se miscau de pe canapea decat ca sa puna telefonul la incarcat. Cumva era ca inainte sa avem copii, cand timpul nostru era doar al nostru si nimeni nu depindea de noi si noi nu depindeam de nimeni.
Pana cand intr-o zi ne-am trezit si ne-am intrebat ce facem?! Ne-am uitat la ele cum sunt pierdute intr-o alta lume in care nu mai conta decat motanul care mieuna si vroia la baie sau bombele care explodau sau fructele care cadeau din cer. Nu le interesa de noi, de motanul real care vroia sa fie mangaiat, nu le era foame, sete, nimic. A fost momentul in care am pus punct experientei cu jocurile pe telefon si am revenit la cartile noastre, la culori, la plastilina si animale blanoase reale.
Am luat totul ca pe un experiment in care am vazut cat de bine si usor este pentru noi sa nu avem bataie de cap cu copiii dar cat de distructiv este acest comportament pentru ele. A fost asa, o mic preview din ce se intampla cand copiii sunt lasati de capul lor, cand tehnologia si virtualul ocupa mult prea mult timp in detrimentul preocuparilor cu adevarat importante, care ii invata cu adevarat ceva.
Am avut inca o data confirmarea (pentru ca nu suntem la primul experiment de genul) ca decizia noastra de a le tine cat mai mult cu picioarele pe pamant, cu ochii in carti si mintea alaturi de noi e una inteleapta indiferent de indoielile inerente care apar atunci cand vezi ca majoritatea copiilor din jur sunt crescuti altfel.
Am cazut la pace cu tehnologia si chiar daca ii recunoastem meritele, am decis sa continuam sa o tinem departe de fete cat de mult putem. Pentru ca va veni un moment in care acest lucru nu va mai fi posibil insa ne dorim ca pana atunci ele sa se bucure de copilarie, sa iubeasca cartile, sa deseneze, sa se joace cu pietre si animale, sa stie sa ingrijeasca o floare.
Ca sa fiti la curent cu noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB sau sa va inscrieti la Newsletter.
