De ce cred copiii mei ca sunt obraznici?

Am avut o aniversare foarte frumoasa, in primul rand pentru ca m-am serbat public 🙂 , iar apoi pentru ca am primit niste cadouri speciale de la cele mici. Pe langa ochelarii de soare supradimensionati si cartea cu abtibilduri cu cei trei purcelusi, luata cu multa munca de convingere (“mami, tati nu vroia sa ne lase a zis ca ce-i prostia asta, dar noi stiam ca tie iti place sa lipesti abtibilduri ca tot timpul le lipesti pe ale noastre” 🙂 ), deci pe langa cadourile cumparate am primit si niste creatii unicat in care au pus si o particica din sufletul lor. Margelute lipite pe hartie… desene… nu au decat valoare sentimentala insa cine are nevoie de mai mult?

Sub toate cele de mai sus se aflau si doua scrisori (ambele scrise de Alexandra, dar una era dictata de Andreea 🙂 ) in care imi declarau toata dragostea lor, ma proclamau cea mai buna mama din univers si, ca rasplateasca cumva toate eforturile mele, imi promiteau solemn… ca nu vor mai fi obraznice.

“Mami, de azi nu  mai suntem obraznice, gata am zis STOP!”

Am incremenit cu hartiile in mana si zambetul mi-a inghetat pe fata in timp ce lacrimile de bucurie se transformau in lacrimi de furie.

– Ce-i asta? le-am intrebat.

– Sunt scrisori de la noi mami, la multi ani, te iubim, esti cea mai buna mama din lume.

– Bine, bine, am inteles asta, dar care-i treaba cu obraznicia? De unde ati scos-o ca sunteti obraznice?

– Pai ne-am gandit ca o sa te bucuri.

– Bine dar v-am zis eu vreodata ca sunteti obraznice?

– Nu.

– V-a zis cineva din casa ca sunteti obraznice?

– Nu.

– Si atunci de unde v-a venit ideea asta?

– Nu stim.

– Cum adica nu stiti? Cine v-a zis ca sunteti obraznice?

– Nu stim.

Deja incepeau sa se sperie de reactia mea asa ca am tras aer in piep si am pus scrisorile bine, mi-am pus ochelarii de soare si ne-am apucat sa lipim impreuna abtibilduri cu cei trei purcelusi.

Am lasat sa treaca timpul si din cand in cand le-am mai intrebat mai voalat sau mai direct, in functie de circumstante, daca mai sunt obraznice, daca stiu cand au fost sau cine le-a zis, insa raspunsul a fost acelasi. Nu stim! Nu pare sa le preocupe prea mult faptul ca cineva le-a spus lucruri neadevarate, si-au asumat pur si simplu aceasta eticheta si par putin eliberate de faptul ca mi-au promis ca nu or sa mai fie. Cumva au sters vina de a fi obraznice iar faptul ca eu le repet intr-una ca nu sunt pare ca a rezolvat problema. Insa cuvintele sunt tot acolo, simt asta pentru ca nu au puterea sa recunoasca ele cu vocea lor ca nu sunt obraznice.

A trecut o jumatate de an de atunci si incidentul nu este inca inchis. Nu am nicio idee cum sa ajung la inceputul povestii si fara asta nu cred ca pot sa o sterg de tot din mintea lor. As vrea sa le ofer puterea sa lupte singure contra cuvintelor care dor si lasa urme adanci, mai ales cand nu sunt adevarate, insa le simt ca nu au inca forta sa contrazica si sa infrunte adultii care “le fac educatie”.

Ca sa fiti la curent cu noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   sau sa va inscrieti la Newsletter.

Comenteaza cu contul de FB