Suntem condamnati sa traim ce ne invata altii?
Exista momente in care chiar si acum, la 9 respectiv 6 ani, e nevoie de o munca titanica pentru a sterge anumite informatii pe care altii reusesc sa le imprime celor mici. Au fost momente in care a fost nevoie de psiholog pentru a le ajuta sa treaca peste frici, spaime, amenintari, intimidari sau jigniri facute de altii cu pretentia ca le fac educatie. Iar acesta este punctul care ma doare cel mai tare cand e vorba de copii – e vorba despre respectul (sau mai bine zis lipsa lui) cu care sunt tratati si metodele de educatie care se folosesc de majoritatea adultilor indiferent daca sunt persoane calificate (educatori), bone sau doar rude binevoitoare.
- Nu plange ca e rusine
- Rade lumea de tine
- O superi pe mami
- Daca nu mananci tot nu mergi in parc
- Daca nu esti cuminte nu mai vin la tine
- Daca nu ma asculti te parasesc
- Trebuie sa mananci tot, trebuie sa faci curat, trebuie, trebuie, trebuie…
- Esti rea / obraznica / neascultatoare / neatenta / plangacioasa
Sunt doar cateva exemple despre “metodele” sau “instrumentele” pe care am incercat sa le evit in cresterea celor mici si care m-au facut sa vreau sa stau cat mai mult in preajma lor: am vrut sa fiu acolo sa pot sa le explic de ce oamenii dragi din jurul lor se poarta asa, de ce le jignesc desi le iubesc, de ce le ameninta desi le vor binele, de ce le santajeaza fara sa se gandeasca cat rau le fac.
A fost (si inca este) foarte greu pentru ca nici eu nu stiam foarte clar ce se intampla dar cautand am gasit oameni care sa ma ajute, sa-mi explice sau sa-mi arate. Am gasit carti pe care le iubesc si care simt ca uneori mi-au salvat viata sau relatiile, pentru ca uneori suntem atat de indoctrinati de educatia pe care am primit-o la randul nostru in copilarie incat nu putem sa depasim limitele impuse de altii si suntem condamnati sa traim existenta care ne-a fost aratata.
Eu am vrut altceva pentru copiii mei. Am vrut sa cresc niste copii cu stima de sine, constienti de puterea pe care o au, responsabili pentru viata lor. Am vrut sa-i pregatesc pentru viata, sa-i incurajez in tot ce vor sa faca, sa stie ca nu exista “nu pot” exista “nu vreau’ si ca nimic nu “trebuie” pe lumea asta.
Cel mai frumos este ca am crescut impreuna, pentru ca de dragul lor sau cu ajutorul lor, nici nu-mi dau seama, am reusit la randul meu sa imi reprogramez creierul sa depaseasca toate fricile si toate temerile cu care am crescut si care ma tineau pe loc, care ma faceau sa fiu doar un om intr-o multime, fara sa am curajul sa fac ce vreau. Sa pot recunosc ca sunt singura responsabila pentru tot ce mi se intampla.
