Meseria de parinte… spiritual

In septembrie am fost naşi si pot sa spun cu mana pe inima ca a fost o experienta cu adevarat unica. Chiar daca o vom mai repeta vreodata, stiti cum se spune “doar o data e prima data” :).

Nu cred ca exista onoare mai mare decat sa fii naş de cununie. Faptul ca cineva considera ca esti o persoana matura, responsabila si ca esti cel mai in masura sa il insotesti in calatoria vietii lui, ba mai mult, sa-l calauzesti in aceasta calatorie e destul de coplesitor si uneori poate e mai greu decat sa fii parinte pentru copilul tau. Eu sunt o familista convinsa (chiar am descoperit de curand ca familia este in Top 3 al valorilor personale) asa ca imi asum rolul de nasa in cel mai serios mod posibil.

Am avut emotii mari de tot, m-am luptat toata vara cu ele, dar apogeul a fost atins cu doua zile inainte de nunta, moment din care eu nu am mai putut sa mananc nimic. Si pentru ca distractia sa fie maxima, Andreea s-a imbolnavit din cauze necunoscute si pana cateva zile dupa nunta, a facut febra incontinuu.

To do list-ul nostru a fost relativ simplu, l-am avut scris pe post it-uri imprastiate in toata casa, notat in agenda si nu in ultimul rand – memo in telefon :).

Pentru cununia civila: buletinele, certificatele de nastere si certificatul de casatorie, iar pentru cununia religioasa am adaugat lumanarile, voalul, turta, baticul, piscoturile, vinul si bani pentru platit slujba :). Daca la noi la cununia religioasa cand am uitat certificatul de casatorie acasa, Cristi a dat o fuga sa il aduca pentru ca erau doar doua strazi distanta, ei bine de data asta evenimentul a avut loc in Buftea si orice scapare ar fi putut avea consecinte neplacute.

Cununia civila a avut loc cu o zi inainte de cea religioasa, vremea a fost superba si toata lumea era vesela si odihnita. Cu exceptia mea si a miresei. Desi eram vesele amandoua, totusi ne resimteam dupa o noapte nedormita in care fiecare si-a pazit copilul bolnav si cu febra.

Cununia religioasa a avut loc intr-o duminica. Dupa ce i-am rupt turta finei am format alaiul si am plecat spre Biserica Chibrit unde am fost intampinati de trei preoti care au tinut o slujba foarte emotionanta. Au fost foarte intelegatori cu cele mici si ne-au lasat sa le tinem in fata langa noi iar din cand in cand mai faceau chiar si cate o glumita :).

Sa fii naş de cununie presupune sa participi activ la savarsirea slujbei religioase, indeplinind cu preotul anumite acte liturgice – punerea inelelor in degetele mirilor la logodna si punerea si luarea cununiilor de pe capetele mirilor la cununie. Conform traditiei, nasii ar trebui sa tina lumanarile de o parte si de alta a mirilor. Chiar daca in prezent se obisnuieste ca lumanarile sa fie tinute de domnisorii de onoare, simbolistica lumanarilor ramane aceeasi:  “ele reprezinta lumina sau calea adevarate pe care trebuie sa mearga viitorii soti, nasii angajandu-se sa le fie garanti sau chezasi ai seriozitatii si trainiciei vietii de familie pe care cei doi tineri o incep.” (sursa ).

Emotiile au fost din nou greu de combatut, nu ma gandeam decat la asta: “sa nu plang, sa nu plang” :). La cat am plans cand am fost mireasa, mi-era teama ca daca ma pornesc sa plang si in postura de nasa… pai nici ca ma mai opresc :).

“Norocul” meu a fost Andreea care incepea sa faca febra, si nu a vrut sub nicio forma sa se dezlipeasca de mine. Asa ca ne-am tinut de mana aproape toata slujba si sincer, nici nu stiu cine strangea mai tare, ea sau eu. Spre final chiar am luat-o in brate si simtind-o cum frige m-am detasat de toate emotiile de nasa si am revenit cu picioarele pe pamant, la grijile de mama :).

Cred ca tot din cauza febrei, Andreea nu a parut foarte interesata de ce o inconjura, probabil nu s-a gandit niciun moment ca ar fi ceva diferit fata de slujba de Duminica cu care este obisnuita. Alexandrei in schimb i-a placut maxim, a fost atenta la tot ce se intampla si uneori imi cerea lamuriri suplimentare iar alteori ramanea cu gura cascata urmarind ce fac preotii. Cu siguranta cel mai mult i-a placut cand “ne-am invartit in jurul mesei” :).

La sfarsitul slujbei parintele cel mai in varsta ne-a vorbit cu multa dragoste, si ne-a dat cateva sfaturi pentru o viata fericita si armonioasa, ne-a felicitat si ne-a repetat inca o data (noua, nasilor 🙂 ) ca de acum incolo suntem parintii spirituali ai tinerilor casatoriti si ca este datoria noastra sa-i calauzim prin viata.

Odata cu terminarea cununiei religioase au disparut si emotiile, tot ce fusese mai greu trecuse asa ca, alaturi de miri, familie si prieteni am plecat catre Palatul Stirbei din Buftea, unde a avut loc petrecerea. Locatia este superba iar daca ii cunosti si istoria este imposibil sa nu te simti macar pentru o clipa precum printii si printesele (ca sa nu zic regii si reginele 🙂 ) care ii calcau candva pragul.

Dupa valsul mirilor am fost invitati sa ne alaturam si noi pe ringul de dans si am dansat pe o melodie care mie imi place foarte foarte mult si pe care i-am dedicat-o naşului :): “Daca n-ai fi tu nici eu n-as fi eu”.

[youtube T2pnuR51jw8]

A fost o nunta superba, mirii sunt foarte frumosi si se iubesc mult de tot, fetita lor este o minunatie de copil (si va rog sa ma credeti ca nu-mi plac vorbele goale) iar noi ne-am simtit extraordinar.

PS: daca v-au placut rochiile mele si ale celor mici gasiti mai multe detalii aici 🙂 .

Comenteaza cu contul de FB