Lectia din pandemie: timpul prezent e al nostru. Viitorul nu exista

Inceput de pandemie: moartea ameninta China iar eu am planuri sa plec in India in cateva luni.

      – De cand te gandesti la asta? ma intreb eu pe mine.

– De vreun an si jumatate. Si nu mai ajung. Si nu se intrevede nicio sansa.

– Ce ma fac? Planurile mele de viitor sunt moarte si ele, alaturi de toti nefericitii aia de la televizor.

Frica ameninta Europa si tot globul. Ma cuprinde frica; frica de moarte, frica de necunoscut:

      – Daca mor, cine are grija de copiii mei? Am trei copii. Ce se alege de ei?

Inchid televizorul. Ignor stirile din online. Nu folosesc Facebook. De Instagram nu vreau sa mai stiu. Ma intorc la munca mea. Lucrez la un magazin online. Printre altele, scriu descrierile produselor care se vand pe site. Pandemia da peste cap toate lanturile de aprovizionare. Ce inseamna asta pentru mine? Inseamna ca vin produse zilnic si zilnic scriu multe descrieri. Nu mai fac altceva legat de job.

      – Ce faci? ma intreb din nou.

      – Tocmai ce ti-am raspuns: scriu descrieri de produse.

      – Nu!!! Ce faci cu tine? Cum vrei sa traiesti? Asa?

      – Pai nu stiu altfel … nu am vreun manual de “trai in pandemie”.

      – Da-l incolo de manual. Scrie-ti-l singura.

Da, trebuie sa fac ceva. Dar ce? Nu pot trai in inchisoare. M-am saturat de frica, de stat in casa, de izolarea fizica si sociala.

Foto

Ies sa ma plimb cu copiii prin preajma blocului. Hmm … descopar ceva nemaivazut pana acum: linistea urbana. Linistea si tihna domnesc peste coltul meu de lume. Rar vezi un om; doar cateva masini pe strada.

Imi place sa fiu turist in cartierul meu. Imi place sa observ cladirile astea, pentru care rareori am timp sa le admir. Da, acum, in acest moment, doar noi suntem pe strada sa le admiram. Si, stii ceva? E chiar frumos!

Ma uit la copiii mei care se joaca linistiti: au cateva bete, frunze si pietre. E tot ce le trebuie pentru moment. Ei traiesc cu planuri pe termen scurt: azi, maine, in week-end; eventual. De ce nu pot trai si eu asa? Raspunsul vine, inevitabil:

      – Din cauza gandurilor tale. India e departe, atat de departe! India nu exista, pentru ca e acolo, in viitorul tau. Iar tu esti aici. Familia ta e aici. Fericirea ta este unde esti nu. Tot de ce trebuie sa faci este sa intelegi.

      – Ce sa inteleg?

      – Timpul prezent e singurul pe care il putem influenta. Trecutul e mort. Viitorul e o mare de posibilitati, dar nimic concret.

Ma uit iar la copii: alearga, rad si sunt bucurosi. Sunt bucurosi ca descopera un joc nou. Sunt bucurosi ca pandemia ma face sa petrec mai mult timp cu ei.

Evolutia pandemiei: incep sa ma bucur de liniste. Incep sa ma bucur ca nu mai imi fac planuri cu luni sau ani de zile inainte. Incep sa ma bucur de prezent. Imi iau gandul de la India; visul acesta moare in pandemie.

Vreau sa imi indeplinesc un alt vis. Ceva ce pot face aici si acum. Aceeasi intrebare enervanta: dar ce? Le iau prin eliminare:

  • Nu stiu sa desenez.
  • Nu stiu sa cant.
  • Nu vreau sa ma apuc de croitorit, desi imi place sa am haine unicat.
  • Pot sa gatesc. Ba nu. La naiba, cuptorul asta arde tot ce bag in el. Trebuie sa il schimb.
  • Stii ce? Daca pot sa scriu zece randuri despre un set de sosete, atunci sunt convinsa ca pot sa scriu mai mult de atat. Dar ce?
  • La naiba! Mai slabeste-ma cu intrebarea asta…

 

Conecteaza-te ca sa fii la curent cu toate noutatile. Click pe butonul de mai jos:

Ma gandesc si ma intorc in timp. Sunt copil si, cel mai mult imi plac povestile. Bunica mea este invatatoare si imi cumpara cele mai multe carti. Iar mie imi place la nebunie!

Prezentul din pandemie: scriu o poveste pentru copii. Imi trebuie cineva sa o corecteze si sa o citeasca.

Intr-o, zi pe grupul de parinti de pe Whatsapp, o mamica imi scoate in evidenta toate greselile gramaticale facute pe un text. Si sunt multe, mai multe decat cred. Cred ca stiu bine limba romana dar ea imi demonstreaza ca ma insel.

      – Ce are femeia asta cu mine? ma intreb iar.

      – Nimic, nu te cunoaste. Se vede ca e un automatism, imi raspund imediat.

Imi iau inima in dinti si ii scriu in privat. Ne cunoastem de cateva zile; sunt mamica cu copil in clasa pregatitoare. O intreb daca e profa de romana. Mamica este profesoara de scriitura la universitatea din oras. Destinul ma ajuta! Ii trimit povestea mea iar ea baga idei nemaintalnite in mintea mea. Imi spune ca pot incerca sa scriu un edituri. Scriu unei edituri. Nimic. Scriu la inca doua edituri. Tot nimic.

Final de vis? Nu. E aici, langa mine, iar eu traiesc acum. E atat de aproape ca il simt. Merg mai departe. Scriu la o alta editura. Raspuns!

Dupa raspuns, profa de desen a copilului cel mare imi spune ca imi poate face ilustratiile. Ilustratiile sunt gata. Am si titlul: Surubel si Surubica. Cartea este disponibila in format ebook si pentru precomanda. Urmeaza sa o tin in mana in curand. E vorba de zile. Ma pregatesc pentru asta dar nu uit lectia din pandemie: prezentul e tot ce conteaza. Ma bucur ca vine Craciunul. Merg sa fac cumparaturi: faina, unt, oua, mirodenii, praf de copt. Facem turta dulce.

      – Incerc de trei ani sa fac turta dulce dar anul asta sunt pregatita. Port cu mine toate greselile trecutului. Fac turta dulce si bucataritul e tot la ce ma gandesc. La naiba cu cuportul asta!

Casa miroase a turta dulce.

Final de vis: sunt treaza. Sunt aici. Traiesc. Iubesc. Gandurile ne transforma in inchisori, dar eu sunt libera acum!

Autor: Andreia Birtu

 

 

Comenteaza cu contul de FB

One thought on “Lectia din pandemie: timpul prezent e al nostru. Viitorul nu exista

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *