E nevoie de curaj sa mergi la copiii de la Hospice Casa Sperantei?

A trecut ceva timp de cand am intrat pentru prima data pe usa Hospice Casa Sperantei. Stiam ca e vorba de copii, majoritatea suferind de boli incurabile cu care nu prea suntem obisnuiti.

Insa nimic nu m-a pregatiti pentru socul pe care l-am avut atunci cand am pasit in camera unde ne asteptau micutii plini de veselie.

Nu stiu ce parere o sa va faceti despre mine, dar o sa va fac o marturisire. In clipa respectiva am simtit ca mi se face rau: mi s-a pus un nod in gat, mi-au dat lacrimile si am simtit ca ma lasa genunchii. Noroc ca am vazut o usa de la toaleta si am putut sa intru sa-mi dau cu niste apa rece pe fata. Dupa vreo 5 minute am iesit si sper eu ca am reusit sa pastrez aparentele.

De data asta, stiind despre ce este vorba, m-am pregatit mult mai bine pentru moment. Mi-am repetat cateva zile inainte ca nu e vorba despre mine, este vorba despre ei. Despre acesti copii pentru care fiecare zi din viata reprezinta o lupta.

Nu vreau sa intru in detalii sa va spun despre fiecare de ce boala sufera sau de ce tratamente are nevoie. Dar o sa va spun ca cea mai mare dorinta a lor este sa socializeze. Sa stea printre alti oameni, daca se poate chiar copii, sa vorbeasca, sa se joace, sa cante si sa deseneze.

Multi dintre ei, din pacate, sunt condamnati sa stea inchisi in casa. Fiind greu deplasabili, avand unele probleme de comportament sau dificultati de vorbire, le e greu sa gaseasca un grup in care sa se integreze. In scoala nu sunt primiti chiar daca nu au nicio problema la nivel de dezvoltare intelectuala, iar asta cred ca este cea mai mare nedreptate dintre multele cu care se confrunta.

E lesne de inteles de ce programele derulate de Hospice Casa Sperantei reprezinta atat de mult pentru acesti copii. Practic, pentru unii dintre ei, vizitele la  Hospice reprezinta singura raza de normalitate din viata lor. Sunt luati dimineata cu masina de acasa, impreuna cu un apartinator, adusi la centru unde se joaca, manaca, fac kinetoterapie, socializeaza, iar dupa amiaza sunt adusi inapoi acasa. Deoarece sunt foarte multi copii in aceasta situatie, iar resursele celor de la Hospice sunt limitate, fiecaruia dintre micuti ii vine randul cam o data la o saptamana sa vina la centru.

Altii sunt internati pentru anumite perioade, si am putea spune ca dintr-un punct de vedere sunt norocosi pentru ca pot avea parte de activitati zi de zi. Insa ganditi-va ca in tot acest timp stau departe de familie, iar asta ii afecteaza.

Asa este si cazul Anei, cu care am povestit cateva ore, in timp ce am construit un fluturas si am colorat niste animalute dintr-o carte cu activitati.

Ana este imobilizata in scaunul cu rotile, isi misca foarte greu mainile si are dificultati de vorbire. Este un copil foarte inteligent, care ma sorbea cu privirea cand vorbeam cu ea si care radea cu gura pana la urechi cand ii spuneam ca ne-am murdarit pe maini ca un purcelus 🙂 . Eram amandoua albastre de la acuarele, si cand o stergeam cu servetele umede repeta intr-una “purcelus, purcelus” 🙂 .

Cand am intrebat-o daca vrea sa coloram purcelusul din carte cu roz, mi-a spus ca mai bine cu albastru, sa semene cu noi 🙂 .

Apoi am colorat un iepuras si in timpul acesta ii spuneam cat de tare se gadila urecheatul cand ii dam cu culorile pe langa urechiuse. Radea de nu mai putea, chiar si cand am intrebat-o daca a vazut vreodata un iepuras. Mi-a spus ca nu.

Dar are acasa un catel pe care il cheama Pichi. Si de care ii e tare dor, ca si de mami dealtfel, care a avut niste treaba asa ca a trebuit sa o lase acolo o saptamana (la Hospice). Dar a doua zi mama va termina treaba si vine sa o ia acasa.

In timp ce coloram, am vazut ca ii tot fugeau ochii pe masa. Am incercat sa aflu ce ii atrage atentia, si dupa cateva incercari, am descoperit ca era vorba de lipici, un tub micut, verde. S-a jucat cu el incontinuu, si a fost foarte mandra cand a reusit sa-i scoata capacul. Intreba daca poate sa-l ia acasa, insa nu am stiut ce sa-i raspund, si cred ca mi-a citit pe fata raspunsul. A inteles si l-a lasat jos, exact in momentul in care in celalalt colt al camerei copiii se insufletisera si aplaudau cu bucurie.

A fost momentul in care mascota de la BIC le-a impartit tuturor cate o punga cu o carte de colorat, culori, markere de colorat, niste magneti si alte rechizite. I-am aratat Anei ce are in punga si i-am spus ca e a ei, poate sa o ia acasa si ca… supriza… are si un lipici verde acolo. S-a bucurat tare mult si nu m-a lasat sa ii duc punga mamei ei, m-a rugat sa o agat de manerul scaunului cu rotile.

Ana are 12 ani si cea mai mare bucurie a ei este cand vine la Hospice casa Sperantei, unde poate sa socializeze si sa se joace.

Am reusit sa vorbesc cateva minute cu dna Simona Retea, psihologul care se ocupa de copii, care imi spunea cat de greu ii este sa faca listele cu programul copiilor, cum trebuie sa aleaga in fiecare zi cine vine si cine ramane acasa.

Apoi, odata ajunsi la centru, cat de greu este sa-i supravegheze pe copii. Sunt doar doua persoane, iar copiii sunt multi si fiecare are un anumit gen de probleme. Le ajuta foarte mult perioadele cand au in practica studente de la Asistenta sociala, dar in rest sunt doar ele doua. Si-ar dori mult de tot sa existe voluntari care sa vina sa ajute si pe care sa se poata baza. Asa, poate ar putea creste si numarul copiilor ce beneficiaza de programele derulate de Hospice Casa Sperantei.

Va multumesc ca ati avut rabdare sa cititi acest articol pana la sfarsit. Stiu cat de greu este sa ne lovim de astfel de lucruri si cum uneori incercam sa fugim de anumite realitati. Avem cu totii vietile noastre, avem si noi griji si probleme si nu ne face bine sa ne mai incarcam cu ale altora.

Nu stiu daca e dovada de curaj sa te implici, dar stiu ca asta iti schimba viata.

Daca vreti si voi sa ajutati, sa faceti voluntariat, sa donati sau sa participati la actiuni de strangere de fonduri, sper ca va veti aduce aminte de Ana si de prietenii ei.

Multumesc BIC pentru implicarea constanta in programele dedicate acestor copii.

Anul acesta BIC a donat 250 de pachete cu rechizite pentru copiii aflati in centrul din Bucuresti si 280 pentru cei din Brasov.

Ca sa fiti la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   si sa va inscrieti la Newsletter.

? Sharing is Caring! ?  Daca ti-a placut acest articol, distribuie-l catre prietenii tai de pe  Facebook (click aici).

Comenteaza cu contul de FB