Dor de bunici

Sharing is caring:

Ai mei au divortat cand noi eram mici. Ne-am mutat impreuna cu maica-mea la bunica materna iar in fiecare weekend si in vacante mergeam la bunicii paterni. Din punct de vedere al bunicilor, am avut o copilarie de vis. Ei au fost refugiul nostru si legatura noastra spre normalitate. De la ei am invatat multe lucruri despre viata “asa cum este ea”, lucruri pe care poate nu le-am inteles la vremea respectiva. Insa ele au ramas acolo si odata cu trecerea anilor, intelesurile incep sa-si fac aparitia.

Printre multe discutii pe care le purtam au fost cateva subiecte care reveneau intr-una. Unul dintre ele era despre importanta educatiei. Al doilea era despre cat de greu este sa fii batran cand nimeni nu mai are nevoie de tine. Vazusera multe la viata lor asa ca perspectiva pe care o aveau in fata era destul de trista. Spun asta pentru ca dupa ce taica-miu a divortat, bunica-mea nu l-a iertat niciodata si nu a mai vorbit cu el. S-au prapadit amandoi fara sa se impace. Sora lui taica-miu, a emigrat in Australia tot cand eram noi mici, asa ca practic bunicii nu mai aveau pe nimeni. Decat pe noi. Insa asta era doar o perioada temporara, credeau ei. Ne spuneau tot timpul ca o sa crestem si o sa uitam de ei dar noi ii contraziceam tot timpul. Eram atunci niste copii pentru care bunicii reprezentau aproape totul.

Apoi am crescut. Am ajuns la adolescenta iar prioritatile noastre au devenit cu totul altele. Nu prea mai mergeam pe la bunici decat ca sa le ducem una alta. Mai vorbeam din cand in cand la telefon ca sa ne asiguram ca sunt bine insa vietile noastre deja nu prea mai aveau lucruri in comun. Povestile care ne captivau cand eram mici, nu prea ne mai interesau. Nu doar ca erau aceleasi si le auzisem de sute de ori, dar nici vremurile nu mai erau aceleasi. Eram o alta generatie cu o alta mentalitate. Asa credeam noi.

Ne-am regasit cand aveam vreo 20 de ani si viata de adult incepea sa ne acapareze cu totul.  Discutiile au inceput sa aiba un alt nivel, deja vorbeam ca de la adult la adult, insa un subiect  mai vechi revenea mereu in discutie desi modul de abordare era cu totul altul. Acum nu mai puteam sa-i cotrazicem cand ne spuneau ca nu mai avem nevoie de ei. Nu mai puteam sa le promitem ca o sa-i vizitam in fiecare weekend si in vacante. Acum aveam vietile noastre iar  ei erau prezenti mai mult in ganduri decat in realitate. Iar ei stiau asta si nu se plangeau. Insa aveau o singura teama, pe care au inceput sa ne-o arate. Mai intai discret apoi din ce in ce mai evident. Nu exista discutie in care sa nu ne roage aproape cu lacrimi in ochi sa nu-i ducem la azil. Noi ii linisteam si le spuneam ca nici nu se pune problema de asa ceva, pana la urma aveau casa lor in care stateau, aveau pensii, deci azilul era pur si simplu o discutie paralela. Pentru noi. Caci nu stiam ce inseamna batranetea si boala.  

A trecut timpul si odata cu batranetea si boala a venit si neputinta. Amandoi se imputinasera, bunicii de alta data erau mai scunzi decat noi, slabi si adusi de spate, incercand sa pastreze aparentele si sa se prezinte cu demnitate. Bunica-mea, nu mai era femeia frumoasa care ne zambea din poze si cu care seman atat de mult si fizic dar si la caracter. Bunica-miu, fost aviator, nu mai avea nimic din maretia celui care candva brazdase cerul si se luase la intrecere cu vulturii. Nu prea mai aveau nimic decat o foarte mare teama: sa nu-i ducem la azil.

Nu i-am dus. I-am mutat cu maica-mea si iata cum printr-o ironie a sortii, au ajuns ca la batranete sa fie ingrijiti de fosta nora, cu care teoretic nu prea mai aveau nicio legatura de mai mult de 30 de ani. Insa familia e mai mult decat legatura de sange, nu-i asa?

Au mai trait in patul lor, mutat la maica-mea acasa, inca vreo 4-5 ani. Foarte grei, pentru ca viata alaturi de batrani e dificila. Au tabieturile lor, convingerile lor si cand boala (Alzheimer in cazul bunicii) incepe sa-si faca simtita prezenta, de multe ori totul devine o lupta. Incepand cu mancatul si terminand cu igiena. Bunica-miu a ingrijit-o atat cat a putut, cu dedicatie si iubire. Insa nici el nu mai putea. Dar nu s-a lasat pana nu s-a prapadit ea. A murit intr-o noapte, iar bunica-miu a pazit-o pana dimineata singur, ca sa n-o deranjeze pe maica-mea. Dupa o luna a cazut si el iar dupa alte 5 a urmat-o intr-o lume mai buna.

Au murit singuri si nu prea. Eram nepotii si nora lor insa nu eram copiii lor. Care, voit sau nevoit, nu au fost langa ei si nu le-au oferit inapoi grija si dragostea pe care au primit-o cand erau mici. Intr-un fel au fost abandonati si au suferit in tacere si singuratate aceasta durere. N-au vrut niciodata sa fie o povara pentru nimeni, insa au preferat sa aleaga aceasta umilinta care era mult mai acceptabila, comparativ cu perspectiva azilului.

In amintirea bunicilor mei, dar nu numai de-asta, pe 30 noiembrie, alaturi de alti bloggeri si jurnalisti, am sa merg la azilul de batrani “Floare rosie”, pentru a le gati bunicilor de acolo o masa cu dragoste, pentru a incerca sa le facem batranetile mai frumoase. M-am alaturat cu bucurie campaniei umanitare initiata de Lumi avand ca scop aducerea unui zambet in inimile unor barani singuri. Gatitul este poate un pretext, insa pentru ca vrem sa facem totul cat mai profesionist, il vom avea alaturi pe Viorel care ne va superviza. De asemenea ii vom avea alaturi pe cei de la Improvisneyland precum si pe   Iustin  pentru partea de entertainment (vom organiza si o mica sceneta ).

Campania este sprijinita in exclusivitate de Lidl Romania care ne ofera alimentele necesare pentru masa de duminica precum si produse de curatenie. In plus, noi ne dorim sa mai strangem niste bani ca se le cumparam bunicilor din centru niste cadouri. Pentru asta avem nevoie si de ajutorul vostru, daca doriti sa va alaturati campaniei, puteti dona in contul pus la dispozitie de Fundatia Comunitara. De asemenea, vom organiza o licitatie insa revin cu detalii la momentul respectiv.

Daca aveti sau ati avut bunici, stiti deja ca batranetea nu e doar boala. E dragoste si grija si recunostinta.

10615971_768337713231789_4369628198852034040_n

Ca sa fiti la curent cu noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   sau sa va inscrieti la Newsletter.

Sharing is caring:

Comments

comments

  • Article By :
    Buna, Eu sunt Ana Maria Mitrus, sunt casatorita – cu Cristi, si sunt mama – de Alexandra si Andreea. Imi place sa petrec foarte mult timp cu familia mea si sa ma implic in tot ce inseamna cresterea si educatia fetitelor. Imi place sa cos si sa mesteresc, imi place sa citesc si sa aflu lucruri noi si interesante in orice domeniu. Imi plac oamenii care au ceva de spus si de la care pot sa invat ceva. Imi plac animalele, imi place sa merg cu rolele si imi place marea. Ma bucur de viata si sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

Random Posts

  • De ce e important sa-ti faci patul dimineata
    Sharing is caring:

    Cuvantul de ordine in viata mea este eficienta. Pot sa fac cel putin 4 lucuri deodata (si le fac bine, […]

    Sharing is caring:
  • De ce simtim uneori nevoia sa ne incetinim vietile
    Sharing is caring:

    Pe masura ce tehnologia avanseaza din ce in ce mai repede, multi dintre noi simt un imbold interior care le spune […]

    Sharing is caring:
  • Sa nu ziceti ca nu v-am spus!
    Sharing is caring:

    Stiti reviziile alea periodice care se fac  la masini sau la alte device-uri? Foarte utile daca ma-ntrebati pe mine. Si cred […]

    Sharing is caring:
  • Ce faci cand copilul tau are un coleg violent?
    Sharing is caring:

    Eram in ultimul an de gradinita cu Alexandra cand a venit un coleg nou la ea in grupa. Asta se […]

    Sharing is caring:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*