Despre somatizare
“Tot ce nu poate fi spus in cuvinte, poate fi strigat cu ajutorul trupului nostru” – Jacques Salome
Am promis ca voi povesti despre “cealalata parte a otitelor” dar simt ca nu pot sa fac asta fara o scurta introducere. Este vorba despre somatizare sau felul in care corpul nostru incearca sa vorbeasca cu noi.
Cultura in care traim ne vorbeste foarte mult despre boala si tratamente, despre simptome si despre cum sa le anihilam. Totusi, sa separi corpul de suflet si mintea de spirit este o greseala copilareasca (sau poate voita) pentru ca la urma urmei cu totii am trait experiente pe care nu ni le putem explica.
Probabil stiti cum e sa fii indragostit si inima sa-ti bata mai repede, sa simti pulsul in urechi. Sau stiti cum e sa-ti vina sa vomiti de frica. Sau cum iti tremura genunchii cand te sperii. Sau cum se inrosesc obrajii si urechile atunci cand iti e rusine. Sau cum durerea sufleteasca, atunci cand pierzi pe cineva drag, te poate pune la pamant desi nu ai niciun simptom fizic…
Dar v-ati gandit vreodata, de exemplu ca o durere de gat poate insemna faptul ca nu mai vrei sa vorbesti cu cineva? Sau ca o durere de urechi inseamna refuzul de a asculta? Este greu de digerat o informatie de genul acesta, pentru ca uneori semnalele sunt mai subtile decat putem noi intelege, asa ca poate parea o nebunie sa crezi ca te doare piciorul pentru ca nu vrei sa ajungi undeva :).
Suntem crescuti in spiritul “rusinii” in care nu e bine sa faci, sa simti sau sa crezi lucruri pentru ca “rade lumea de tine”. Daca esti baiat nu ai voie sa plangi pentru ca “doar fetele plang”. Daca esti fata teoretic ai voie sa plangi dar practic daca plangi esti “plangacioasa” sau o “o superi pe mami”. Copii fiind, la acest gen de educatie raspundem prin adaptare, ascunzand cat de adanc putem sentimentele si emotiile care ne incearca dar pe care nu putem nici sa le intelegem nici sa le explicam. Insa uneori toate aceste sentimente rabufnesc in simptome care pentru majoritatea adultilor inseamna boala si implicit doctorii.
Dar asa cum sanatatea nu inseamna doar lipsa bolii ci presupune o stare de echilibru pe toate planurile, atat fizic cat si psihic, la fel boala nu inseamna doar simpotme ci si lipsa acestui echilibru. E important sa facem distinctia intre afectiune si boala. Pentru ca afectiunea este reprezentata de simptome iar boala este modul in care “bolnavul” resimte afectiunea. Pentru aceeasi afectiune, mai multi bolnavi pot reactiona in mod diferit. Suntem raciti iar unii dintre noi zac in pat cate-o o saptamana anuntand pe toata lumea ca sunt pe moarte, iar altii luam un paracetamol si ne vedem de viata mai departe ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Si nu pot sa nu aduc in discutie bolile contagioase: care este explicatia ca intr-o comunitate, atunci cand apare o boala contagioasa, unii sunt afectati iar altii nu? Care este explicatia de exemplu ca intr-o epidemie de varicela, unii copii se imbolnavesc iar altii nu? Ca in unele cazuri chiar fratii care locuiesc in aceeasi casa, nu se imbolnavesc in acelasi timp?
Am auzit prima data despre somatizare undeva in ’97-’98 cand a fost adusa metoda Espere la noi in tara si am participat la un curs. La un moment dat trainerul m-a intrebat de ce port ochelari. Pentru ca te vad prost, i-am raspuns (in gand… 🙂 ).
– Pentru ca nu vad!
– Bine, dar ce nu vrei sa vezi? a insistat el.
WTF? Ce vrea tipul asta de la mine? m-am gandit, convinsa fiind ca miopia este doar o mostenire de la maica-mea.
Cand ne imbolnavim mergem la doctor, si ii prezentam simptomele, iar doctorul ne prescrie medicamente pentru a scapa de simptome. Atat. Pentru ca medicamentele trateaza dar nu vindeca. Ne punem pe picioare dar nu ne intrebam ce se afla in spatele bolii. E ca si cum am da cu matura si am baga gunoiul sub covor. E curat in casa, nimic de zis, dar gunoiul e tot acolo. Si exista toate sansele ca la un moment dat mormanul de gunoi sa fie prea mare ca sa mai poata fi acoperit de covor. Si uneori poate iesi in cu totul alta camera decat unde l-am pus noi.
“A te imbolnavi , a te cuprinde o boala nu poate fi o intamplare a hazardului si nici mana destinului, sau cu atat mai putin rezultatul unui concurs de circumstante nefavorabile. Este un limbaj care vorbeste in noi despre noi. Si poate fi mai ales al inexprimabilului, cand tacerea cuvintelor trezeste violenta durerilor.
Poate fi trezirea unei rani din copilarie, reactivarea unei situatii neincheiate pe care n-am ascultat-o la timpul sau!
Poate fi hemoragia afectiva a unei separari impuse, violenta unei rupturi nedorite, pierderea unei fiinte dragi!” – Jacques Salome
