De ce ne e frica?
Dimineata la 7:30, in drum spre scoala, Andreea a vrut sa mangaie un prumbel. Acesta si-a luat zborul speriindu-i si pe ceilalti confrati ai lui care ne-au invaluit intr-un nor de aripi, pene si mult zgomot.
– Mami, dar porumbeilor de ce le e frica de oameni?
– Probabil din acelasi motiv pentru care si noua ne e frica de paienjeni. Ne imaginam ca ceva groaznic o sa se intample, ca sigur vom fi raniti si o sa ne doara asa ca frica pune stapanire pe noi si nu mai gandim rational. Daca ne pastram cumpatul, putem vedea ca paianjenul, ca sa continui exemplul, e la fel de speriat ca si noi si fuge imediat ce ii atingem panza si nu are nici cea mai mica intentie sa ne faca rau. Toata spaima, toate scenariile negative sunt de obicei doar in mintea noastra. Dar continuam sa le tratam ca si cum ar fi adevarate asa ca ramanem cu frici care ne urmaresc toata viata si de care e din ce in mai greu sa scapam odata cu trecerea timpului.
Oare, nu acelasi lucru ni se intampla si noua, adultilor, cand continuam sa facem lucruri care nu doar ca nu ne aduc satisfactii ci ne consuma usor usor si ultimele rezerve de energie? Oare nu de frica acceptam sa continuam o relatie care nu ne aduce decat suferinta? Oare nu de frica ramanem captivi in acelasi loc de munca care nu ne aduce ce meritam?
Oare nu de frica refuzam sa ne traim viata asa cum ne dorim si oare nu de frica acceptam bariere care ne limiteaza potentialul si implicit satisfactiile?
Oare nu singuri ne cream cele mai tragice povesti posibile doar ca sa nu infruntam realitatea care, e adevarat, poate sa raneasca si sa doara dar la fel de adevarat este ca poate aduce lucruri la care nici nu indraznim sa ne gandim?
Dar de ce ne e frica? Cine ne-a invatat sa ne fie frica? Voi stiti?
