Casa de copii nu e acasa!

Sharing is caring:

Am facut generala in Titan, la o scoala de cartier, copie la indigo cu toate celelate. Un singur lucru facea diferenta: in curtea scolii exista o casa de copii. Baieti cu varste intre 5 si 15 ani, abandonati de familie sau orfani, traind intr-un mediu ostil si fara nici cea mai mica sansa la o viata mai buna.

Imaginea lor mi-a inspaimantat copilaria si m-a marcat pentru totdeauna. Erau niste copii neglijati din toate punctele de vedere si fizic si emotional. Nespalati, cu haine murdare si atarnand pe ei – inevitabil mai mici (astfel incat pantalonii le descopereau glezna si manecile ajungeau aproape la cot) sau mai mari (astfel pantalonii se tarau pe jos iar manecile de la haine ajungau pana spre genunchi), ciufuliti, uneori cu bube dulci “tratate” cu violet de gentiana sau albastru de metil si din nou, inevitabil – cu muci uscati la nas. Singuratatea si instabilitatea emotionala ii faceau sa aiba niste comportamente absolut bizare, la vremea respectiva ii consideram cu totii debili mintali ceea ce ii facea si mai infricosatori. Am aflat de curand care este adevarul despre aceste comportamente si cum un copil perfect sanatos poate dezvolta un handicap major datorita lipsei de afectiune:

“Am vazut cum îsi beau bebelusii laptele din biberoane, întinsi pe spate, cu capul într-o parte, straduindu-se sa apuce tetina cu gura. Laptele li se scurge pe la coltul buzelor, în ureche. De aici, încep probleme auditive, care se transforma în boli. În plus, nu exista nici un contact vizual cu nici o figura materna, iar absenta figurii materne care-si hraneste copilul duce la tulburari de atasament, cu impact dramatic asupra bebelusilor. Îngrijitoarele îi iau în brate doar când le schimba hainele. Ceea ce înseamna ca lipseste interactiunea fizica si îmbratisarea bebelusilor. În consecinta, copiii expun tendinte autiste, sau comportamente care pot fi interpretate ca fiind de tip autist, pentru ca se refugiaza în lumea lor interioara.

În fond, copii absolut sanatosi ajung sa fie etichetati drept ”handicapati” din stadiu timpuriu, datorita ”îngrijirii” traumatice , cu efecte  dezastruoase asupra dezvoltarii lor.

Bebelusii lasati luni de zile în sectii de maternitati sunt abuzati în cel mai cumplit mod.”

Stefan Darabus, Director national Hope&Homes for Children Romania

In fiecare clasa erau 3-4 baieti de la casa de copii, care stateau in ultimele banci, cu un rand gol intre ei si ceilalti copii, erau marginalizati, ignorati si sigura atentie de care beneficiau erau abuzurile verbale sau fizice. Copiii in general le vorbeau urat, radeau de ei si uneori in imbranceau sau chiar ii loveau pe cei mai mici. Pare ceva de neconceput sa vezi copii abuzand alti copii dar exista ceva si mai rau: profesori (adica educatori, pedagogi) umilind si batand cu cruzime niste copii lipsiti de orice forma de aparare.

Dna Burcea, invatatoarea lui Alex era o tipa scunda, eleganta, infipta si care compensa lipsa inaltimii cu un comportament foarte dur. Era exigenta si cu noi, copiii “normali” dar cu cei de la casa de copii afisa un comportament inuman. Imi aduc aminte ca am vazut o scena infioratoare langa baia fetelor, unde chiuvetele si wc-urile erau infundate astfel incat pe jos era un strat de vreo 5 cm de apa amestecata cu urina si alte mizerii care se revarsau din wc-uri si tevile sparte. Un baietel de la casa de copii, fara pantofi, doar in ciorapi “a indraznit” sa intre in baia fetelor sa bea apa. Drept pedeapsa Dna Burcea l-a scos din baie tragandu-l de ureche (ma uitam cu groaza la urechea care se intindea si asteptam sa se rupa din clipa in clipa) l-a pus sa se descalte de ciorapi si l-a fortat sa ii bage in gura. Da, ati citit bine, un baietel de aproximativ 8 ani, cu ciorapi imbibati in urina, fortat sa ii bage in gura.

Dl. Pisica, profesor de constitutie, ne batea pe toti fara discernamant, doar ca parea sa aiba un pic de teama ca parintii vor face reclamatie. Cu baietii de la casa de copii in schimb, nu avea niciun fel de teama, pentru ca nu avea cine sa le ia apararea, asa ca am vazut adevarate antrenamente de kick-boxing, cu cei mici pe post de saci. Intai cateva palme pe fata, cativa pumni in stomac, iar dupa ce victima cadea la pamant, doua trei picioare in burta.  Castigator prin knockout Dl. Pisica.

Sunt doar doua exemple, dar in 8 ani de generala am trait multe intamplari de-a dreptul infricosatoare. Si nu pot sa nu ma gandesc la un singur lucru: eu stiu doar ce se intampla “in vazul lumii”, abuzuri facute fara nici cea mai mica jena, dar ce se intampla in spatele usilor cu grilaj de fier, uneori inchise cu lacate mari, numai Dumnezeu stie.

Uneori ma gandesc oare ce s-a intamplat cu acei copii? Oare mai traiesc? Oare ce sanse de supravietuire au avut niste copii, batuti, umiliti, abuzati, care la 18 ani au fost azvarliti in strada fara nicio pregatire pentru viata reala, fara nici un fel de sprijin?

“Tinerii care parasesc sistemul de protectie a copilului se acomodeaza greu la viata independenta. Dupa zeci de ani petrecuti în institutii, dupa ani si ani de dependenta de sistem, le e foarte dificil sa se descurce singuri. Nici nu e de mirare. Cresc, fara sa învete cum sa-si faca de mâncare. (…) Tinerii care ies din institutii nu prea stiu nici cum sa-si composteze un bilet de autobuz. N-au circulat cu autobuzul si nu stiu cum e asta. Atât de simple sunt deprinderile de viata independenta pe care nu le au. Pe care sistemul nu le-a putut oferi (…). Tinerilor care ies din sistemul de protectie a copilului, nimeni nu le ofera nici un sprijin. Sunt în aer, la propriu. Fara adapost, fara familie, fara deprinderile pe care ti le da viata de familie.”

Stefan Darabus, Director national Hope&Homes for Children Romania

Se intampla sa stau in masina, la semafor si sa ma “atace” spalatorii de parbrize. Ma deranjeaza, uneori ma enervez, de cateva ori i-am injurat. Dar mi-am dat seama ca poate unii dintre ei sunt fostii mei colegi de generala, nu la fel de norocosi ca si mine. Iar copiii de pe langa ei, care traiesc prin canale, sunt copiii lor, cu siguranta nu la fel de norocosi cum sunt copiii mei.


Sharing is caring:

Comments

comments

  • Article By :
    Buna, Eu sunt Ana Maria Mitrus, sunt casatorita – cu Cristi, si sunt mama – de Alexandra si Andreea. Imi place sa petrec foarte mult timp cu familia mea si sa ma implic in tot ce inseamna cresterea si educatia fetitelor. Imi place sa cos si sa mesteresc, imi place sa citesc si sa aflu lucruri noi si interesante in orice domeniu. Imi plac oamenii care au ceva de spus si de la care pot sa invat ceva. Imi plac animalele, imi place sa merg cu rolele si imi place marea. Ma bucur de viata si sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

Random Posts

  • Despre Sfintele Taine
    Sharing is caring:

    Faptul ca se vorbeste adesea despre “Cele Sapte Taine” (botezul, mirungerea, pocainta, cuminecatura, preotia, cununia si maslul), ne-ar putea face […]

    Sharing is caring:
  • S-a deschis Miramagica Park
    Sharing is caring:

    Am incheiat vacanta de vara cu un eveniment de poveste, unde fetele s-au simtit minunat si s-au distrat asa cum […]

    Sharing is caring:
  • Cum am rezistat 7 zile doar cu sucuri de fructe si legume
    Sharing is caring:

    V-am povestit despre filmul documentar Fat Sick and Nearly Dead care pe mine m-a pus rau de tot pe ganduri. […]

    Sharing is caring:
  • Am spus Da creativitatii si povestilor
    Sharing is caring:

    Cand mi s-a propus sa pun in scena una dintre povestile castigatoare in cadrul Campaniei “Spune Da Creativitatii”, am fost […]

    Sharing is caring:

One thought on “Casa de copii nu e acasa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*