V-am zis ca avem doua fete Campioane Nationale la scrima?

4 luni. Atat a trecut de cand incerc sa-mi gasesc cuvintele pentru a transcrie toate emotiile prin care am trecut vara aceasta.

Prima parte a anului a fost plina de concursuri, in tara si afara, la unele am  mers pentru experienta, la altele am fost cu treaba 🙂 . Am invatat atatea lucruri din toata povestea asta cu scrima incat as putea sa scriu o carte. Chiar, de ce nu? Iar acesta ar putea fi primul capitol.

Nationalele din acest an au reprezentat a doua participare pentru fete.

Anul trecut (2016) a fost un fel de salt in gol, ceva pentru care nu eram nicidecum pregatiti. Alexandra era bolnava, avea febra si de-abia se tinea pe picioare. Dupa grupe s-a accidentat atat de rau la degetul mare incat nu mai putea sa tina sabia in mana. Dupa ce a fost consultata de medici, i-au dat cu spray si dupa cateva minute de discutii aprinse in care a reusit sa-i convinga ca vrea sa continue, i-au lipit sabia de mana cu leucoplast.

A fost ceva peste puterile mele, primul meu instinct a fost sa o retrag si sa mergem acasa, unde e cald si bine. Insa nici nu a stat la discutii cu mine, a plecat pe plansa si si-a continuat treaba.

Andreea, care era si atunci (ca si acum) doar o mana de om (te miri cum de reuseste sa manevreze sabia) a tras cu fete mult mai inalte si mai puternice decat ea. Oricat i-am repetat si inainte si dupa ca e doar o experienta, ca are foarte multe de invatat, chiar daca nu are cupa, lacrimile au curs mult timp.

Va dati seama ca anul acesta, avand inca in minte nebunia din 2016, eram pregatita pentru orice. Aveam calmantele in buzunar si nu voiam decat sa le sustin pe fete, sa le transmit energie si sa reusesc sa le fac sa inteleaga ca cel mai important este sa dea tot ce e mai bun pe plansa. Atat, asta voiam de la ele.

 

Prima a tras Alexandra. Am urmarit cu sufletul la gura cum trece de grupe, cum se aseaza lejer in fruntea clasamentului (ceea ce e bine, inseamna ca in tabloul de 64 va avea o oponenta care teoretic nu ridica probleme). Apoi a tras pentru tabloul de 32, apoi pentru 16 si aici s-a rupt filmul. Mi-am dat seama ca nu pot sa stau asa, neimplicata si am lasat sa cada toate barierele pe care mi le impusese.

Eram cu tot sufletul alaturi de ea si abia respiram la fiecare asalt. Dupa ce a trecut de 8 si ajuns in semifinale, am incercat sa ma conving ca oricum e bine. Are loc pe podium, primeste medalie, ce poti sa-ti doresti mai mult?

Ei bine, am inceput sa-mi doresc sa ajunga cat mai sus. Pentru ea, pentru ca stiu cat a muncit si pentru ca antrenorii ne incurajau sa credem asta. Asa ca, cu riscul de a plange impreuna in caz ca pronosticul nu se va implini, am inceput sa ne dorim aurul.

A trecut de locurile 3 si 4 si a ajuns in finala.

Am lasat totul deoparte si am strigat din toata inima. La pauza, am crezut ca o sa lesin acolo, in mijlocul salii, dar mi-am adunat ultimele puteri pentru ea.

Cand a tras tusa finala si a realizat ca Campioana Nationala, am vazut-o pur si simplu cum isi intinde aripile sa zboare. Practic timpul s-a oprit in loc, nu mai conta nimic, decat realizarea extraordinara la care fusesem martora si pe care pur si simplu nu reuseam sa o cuprind cu mintea.

Stiam ca venim dupa un an de antrenamente intensive, uneori cate 5-6 pe saptamana, stiam ca au fost zile in care a muncit si cate 12 ore asa ca mi-am dat seama cat de mult merita acest titlu si cat de important este sa lasam modestia la o parte si sa-l acceptam cu toata inima.

Am inteles in sfarsit multe dintre lectiile de viata pe care le auzisem la sala sau in deplasari, si am simtit pe pielea mea la ce refereau antrenorii atunci cand spuneau ca pe plansa trebuie sa fii rau. Sa-ti doresti sa castigi si sa nu mai conteze nimic altceva.

Am inteles de ce modul in care ne crestem copiii si toate sfaturile pe care li le dam nu ii ajuta sa fie invingatori in viata. Ii invatam sa fie buni, ascultatori, cuminti, politicosi iar asta este foarte bine. Insa omitem sa le transmitem dorinta de a castiga, le inoculam de mici faptul ca important e sa participi nu sa castigi.

Ei bine, in ziua in care Alexandra a devenit pentru prima data Campioana Nationala, am inteles cat de gresita e aceasta mentalitate.

Citeste si:  Cine stabileste daca un sport e mai important ca altul?

Am incheiat ziua tarziu de tot, dupa premiere am mai ramas in sala pentru ca a urmat alta categorie de varsta si am vrut sa-i sustinem si pe colegi.

Insa gandul nostru cumva se desprindea de tot ce intampla in jur si usor usor incepea sa-si faca simtita prezenta urmatoarea zi, cand Andreea avea sa treaca prin aceleasi incercari.

Si noi la fel. Doar ca, la toate emotiile si framantarile pe care le ai ca parinte atunci cand copilul tau participa la un concurs important, se adauga si presiunea enorma de a avea o sora campioana.

Pe langa toate gandurile despre ce vom face si cum vom consola lacrimile daca rezultatul nu va fi ceva laudabil, se adauga inca ceva imposibil de gestionat.

E greu sa incurajezi un copil care a pierdut in competitie dar este pur si simplu imposibil sa gasesti cuvintele prin care sa stergi faptul ca sora ta a reusit.

A urmat o noapte grea pentru toata lumea. Dimineata am reusit cumva sa stabilim, macar la nivel teoretic, ca nimeni nu trebuie sa faca niciun fel de comparatie, ca trebuie sa facem abstractie de rezultatele uneia sau ale alteia, ca situatiile nu pot fi comparate nici din punct de vedere al varstei, al experiente dar nici al adversarilor.

La teorie stam bine dar sa vedem cum stam cu practica.

La prima ora a diminetii am fost la sala si am reintrat in ritualul mintii blocate, cand nu vrei decat sa fii spectator si sa nu lasi nicio emotie sa te atinga. E greu, dar cu timpul inveti sa pui un fel de zid de sticla in fata ta, pe care il depasesti doar ca sa rezolvi treburi administrative gen “unde e sticla cu apa“, “am nevoie de ceva dulce“.

La Andreea a fost si mai greu pentru ca traiectoria era dreapta, fara niciun fel de abatere.

A terminat grupele pe primul loc fara nicio infrangere.

Au urmat tablourile de 64, de 32, de 16 si de 8 in care a castigat detasat.

Cand a tras pentru semifinale, am spart zidul de sticla si m-am dus langa plansa. Din nou, am inteles ca trebuie sa o sustin si imi doresc tot ce e mai bun pentru ea. Dupa un an de munca si antrenamente merita aurul. Nu m-am mai gandit ce o sa se intample in caz de doamne fereste, ce o sa-i spun, cum o sa depasim momentul….

Nimic nu mai conta decat sa castige inca o tusa, si inca una, si inca una, pana ce va ajunge in finale.

Si a ajuns.

Urma un meci pe care il asteptam cu totii cu sufletul la gura. Era vorba nu doar de locul I ci si de faptul ca toata lumea cunostea performanta Alexandrei din ziua precedenta.

Eram incremeniti in asteptare, incercand facem abstractie de tot ce se vorbea in jurul nostru.

“Surorile Mitrus” se auzea din toata partile si toata lumea se uita la noi.

Iar noi incercam sa ne purtam normal. Dar ce inseamna sa fii normal cand stii ca unul dintre copii e deja Campion National iar al doilea urmeaza sa traga pentru acelasi titlu? Ce sa faci? Ce sa spui?

Habar nu aveam. Am pupat-o pe frunte, am strans in brate si am lasat-o cu antrenoarea. Am invatat ca uneori e bine sa faci un pas in spate si sa lasi pe cineva cu experienta sa aiba grija de ele. Antrenorii sunt mult mai batatoriti ca noi in experiente de genul, nimic nu se compara cu experienta unui Campionat Mondial sau a unei Olimpiade.  Sigur gasesc ei formulele potrivite pentru incurajare si motivare.

A urmat finala.

Un gand negru imi tot dadea tarcoale, ma rugam sa nu lase “garda jos”, sa nu creada ca a castigat inainte sa se termine meciul. Avusese un traseu atat de direct incat o simtem cum un zambet incepe sa i se intipareasca pe fata. Deja isi anticipa momentul de glorie in care nu doar ca va fi pe locul intai, dar va fi la fel ca sora ei.

Concentreaza-te” ii spuneam in gand, incercand sa gasesc argumente pe care sa i le transmit. “Ai mai tras cu ea si ai castigat, meciul asta e doar o formalitate. Poti sa castigi dar nu te baza pe asta. Trage cat de bine poti, e cel mai important meci al tau de astazi.

Si apoi ceva s-a rupt. La doua tuse castigate pierdea una. O vedeam cum incepe  fie coplesita de scor, cum se uita din ce in ce mai des la tabela de marcaj.

Citeste si:  Cine stabileste daca un sport e mai important ca altul?

Hai Andreea, castiga o tusa si inca una si inca una. Asta e tot ce ai de facut. Lasa tabela, lasa scorul.” ii spuneam in gand.

O vedeam si pe antrenoare cum ii da indicatii si incepeam sa simt ceva nervozitate si acolo. Scorul era strans, toata lumea murmura, deja nu mai distingeam ce se intampla.

Nu vedem decat capul Andreei indreptat spre tabela de marcaj unde scorul nu era in favoarea ei. O cunosc si o simteam cum incepe sa se indoaie.

As fi intervenit si m-am fi dus langa ea pe plansa sa o scot din starea in care vedeam cum se prabuseste.

Mai avea timp si sanse sa castige, insa mental a cedat. Facea din ce in ce mai multe greseli, nu urma indicatiile antrenoarei care era la fel de nedumerita ca si noi iar finalul ne-a lovit pe toti.

Am vazut-o cum se prabuseste in genunchi in timp ce umerii i se zguduiau de plans.

Era Vicecampiona Nationala, castigase locul 2 si medalia de argint dar nimic nu mai conta pentru ea. Tot ce stia era ca a pierdut titlul de Campioana Nationala si aurul.

Am lasat-o putin cu antrenoarea apoi m-am indreptat spre ea nu inainte de a-mi sterge lacrimile de pe fata.

De ce e atat de important sa ne concentram pe ce am pierdut in loc sa ne bucuram de tot ce avem?“ma gandeam in timp ce o strangam in brate.

I-am scos masca si i-am sters lacrimile dar am lasat-o sa planga.

A durat ceva pana a scos din ea toata supararea si pana cand lacrimile s-au uscat. Am stat langa ea pentru ca o vedeam cum ma cauta sa se sprijine de mine, dar i-am lasat pe toti cei din jur sa ii vorbeasca.

Nu stiu ce a inteles din multimea de incurajari, de felicitari, nu stiu cat de mult a realizat ce performanta a atins. Stiu doar ca la un moment dat i-a spus uneia dintre antrenoare ca Alexandra are medalia de aur si ea doar de argint.

Ohoo, stai tu linistita ca asta nu e nimic“, i-a raspuns antrenoarea. “Sa vezi peste cativa ani cand o sa va intalniti pe plansa! Acolo sa te vad. Pe plansa nu exista frate sau prietenii. Pe plansa intri ca sa castigi, asta inseamna sa fii campion. Atunci se vede cine merita locul 1.

Dupa aia, cand te dai jos de pe plansa, nu  mai conteaza nimic, nu trebuie sa existe resentimente, viata merge mai departe cu bune si cu rele. Redeveniti frati sau prieteni, nu sunteti adversari in viata reala, din contra, trebuie sa va sustineti si sa va bazati unii pe ceilalti.

Dar pe plansa e altceva. Cand esti cu masca pe fata ai un singur scop: sa castigi!“.

A urmat o perioada de tacere in care nimeni nu a scos un cuvant. Ne-am indreptat spre tribune unde aveam gentile cu hainele de schimb. S-a imbracat in liniste, rumegand in minte ceea ce i se intamplase. O vedeam cum isi scrasneste dintii si isi inclesteaza maxilarul. Nimic altceva de pe fata nu ii trada furia interioara.

Deja nu imi doream decat sa treaca timpul mai repede sa uitam de toata experienta. Imi faceam reprosuri pentru ca am lasat-o sa treaca prin asa ceva, gaseam tot ce e mai rau in toata experienta si ma intrebam daca merita tot efortul.

Am uitat de bucuria de la antrenamente, de taria interioara pe care si-a dezvoltat-o in ultimul an, am uitat de muschii pe care ii masez in fiecare seara si de care ma minunez intr-una pentru ca nu mai recunosc piciorusele doar piele si os.

Am uitat cum acum trei ani plangea pe hol si nu voia sa intre in sala de antrenament fara mine iar acum merge singura la concursuri in tari straine si trage cu adversare cu 4 ani mai mari ca ea.

Am uitat de toate imbarbatarile pe care le spune colegelor ei de echipa atunci cand pierdeau, am uitat de toata maturitatea de care da dovada atunci cand e vorba de altcineva.

Tot ce simteam acum era supararea si dezamagirea, ii vedeam lacrimile si durerea si ma gandeam ca poate e prea mult. Poate am exagerat, poate e cazul sa facem o pauza si sa reconsideram intreaga poveste. Apoi am intrebat-o daca vrea sa manance un sandvis. Dar nu mi-a raspuns nimeni.

M-am uitat dupa ea dar nu mai era langa mine. Era cu colegele ei care o apreciau si o felicitau si in clipa aceea, cand era departe de mine i-am vazut si ei aripile. Erau acolo si nu asteptau decat un semn de la ea ca sa porneasca in zbor. Dar a mai durat putin pana le-a bagat in seama, trebuia mai intai sa rezolve niste mici detalii.

Citeste si:  Cine stabileste daca un sport e mai important ca altul?

Dupa ce si-a sters singura lacrimile a dat un interviu la TVR, apoi, foarte serioasa le-a povestit fetelor care stateau in jurul ei cat de mult isi dorea locul intai.

Momentul de tristete a fost depasit total cand castigatoarea locului intai a venit la ea si i-a multumit ca a lasat-o sa castige. I-a povestit cat de frica i-a fost cand a vazut ca o sa traga cu una dintre surorile Mitrus si ca stie ca asta a fost sansa ei. Nu crede ca pe viitor o sa mai aiba ocazia sa castige daca va trage cu Andreea asa ca ii este profund recunoscatoare.

Am ramas la randul meu foarte impresionata, atat de atitudinea si fairplay-ul de care a dat dovada fetita respectiva dar si pentru ca am inteles cum sunt privite fetele mele de ceilalti sportivi si de catre antrenori.

La fel ca si in viata, in lumea sportului reputatia este foarte importanta. Poti sa nu fii in forma, poti sa ai o zi proasta, cand deschizi usa reputatia ti-o ia inainte si spune multe despre tine.

Rezultatele, atitudinea si increderea in tine transmit semnale pe care ceilalti le descifreaza intocmai iar rezultatul se traduce in respect.

Poate vi se pare mult sa vorbim despre respect intre copii de 8-10 ani dar credeti-ma cand va spun ca nu exagerez cu nimic. Si daca la fetele mele e doar inceputul, e destul sa te uiti la colegii lor de 16-17 ani care, chiar daca sunt tot copii, deja sunt foarte aproape de categoriile de seniori unde lucrurile au cu totul alta greutate.

Dupa Nationale a urmat o vara binemeritata, cu antrenamente doar pe stadion si multa distractie la piscina.

Au fost si multe momente in care am incercat sa retraim experienta plina de adrenalina si evident au fost si intrebari despre ce vom face in continuare.

Binenteles ca avem si noi partea noastra de glorie si ca ni se umple sufletul de bucurie cand le vedem cat de frumos si bine au crescut in ultimul an. Nu-i de colo sa poti sa spui ca ai amandoi copiii Campioni Nationali, dar nu e nici un obiectiv al nostru pentru viitor.

Am decis sa mergem mai departe atata timp cat ele isi vor dori asta.  E evident ca stilul de viata pe care il au in acest  moment le face bine, ca li se potriveste si ca au doar de castigat. Dar daca vreodata or sa se razgandeasca, o sa le sustinem in orice directie vor continua.

Ma bucur enorm cand vad cu cata modestie recunosc amandoua ca sunt Campioane Nationale atunci cand vine vorba despre asta. Le vad apoi si sclipirea de mandrie in ochi si ma felicit pentru ca nu am renuntat. E momentul in care orice urma de indoiala dispare, in care orice zi in care ne-am dat peste cap si am facut imposibilul ca sa ajunga amandoua la antrenament, devine ceva banal.

Le suntem profund recunoscatori antrenorilor care au reusit sa scoata din ele ceva ce noi nici macar nu stiam ca exista. Niciodata nu am crezut ca in copiii nostri exista macar o urma de campion asa ca cel mai mare merit in toata povestea asta il au antrenerii.

Avem norocul ca fetele sa fie zi de zi pe mana unor oameni deosebiti, cu rezultate incredibile in competitii sportive, dar foarte modesti. Sunt oameni care nu vor apreciere, care nu fac poze si nu au nevoie de tag-uri pe Facebook. Mai multe decat antrenori, sunt adevarati mentori pentru toti copiii pe care ii cresc la sala de scrima.

Ca sa fiti la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   si sa va inscrieti la Newsletter.

😘 Sharing is Caring! 😘  Daca ti-a placut acest articol, distribuie-l catre prietenii tai de pe  Facebook (click aici).

Comments

comments

  • Buna, Eu sunt Ana Maria Mitrus, sunt casatorita – cu Cristi, si sunt mama - pentru Alexandra si Andreea. Imi place sa petrec foarte mult timp cu familia mea si sa ma implic in tot ce inseamna cresterea si educatia fetitelor. Imi place sa cos si sa mesteresc, imi place sa citesc si sa aflu lucruri noi si interesante in orice domeniu. Imi plac oamenii care au ceva de spus si de la care pot sa invat ceva. Imi plac animalele, imi place sa merg cu rolele si imi place marea. Ma bucur de viata si sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

  • Efectele culorilor asupra mintii

    Goethe spunea despre culori ca “actioneaza asupra sufletului, putand trezi sentimente diferite, idei, emotii, care ne aduc liniste sau, dimpotriva, […]

  • Cui pe cui se scoate sau cum functioneaza homeopatia

    Anul acesta am avut parte de cea mai frumoasa iarna de cand am copii. Pe langa zapada ca-n povesti a […]

  • Meseria de parinte… spiritual

    In septembrie am fost naşi si pot sa spun cu mana pe inima ca a fost o experienta cu adevarat […]

  • Despre bataie si abuz

    Oare cati dintre noi, adultii de astazi am fost educati “cu bataia”, pe principiul “eu sunt mare tu esti mic, […]

7 thoughts on “V-am zis ca avem doua fete Campioane Nationale la scrima?

  1. Felicitari fetelor!
    Ati muncit foarte mult pentru rezultate, atat fetele la antrenamente cat si parintii pentru a le sustine in toata partea de organizare.
    Articolul acesta nu ma impulsioneaza decat sa incep sa ii duc si eu pe baietii mei la sport. Mi se pare ca au de castigat enorm, atat pe plan fizic cat si pe planul dezvoltarii personale.

    1. Multumim mult de tot! :*
      Te incurajez sa-i duci pe baieti la sport pentru ca ii ajuta enorm.
      Chiar intentionez sa pornesc o campanie pe aceasta tema, sper sa reusesc sa motivez cat mai multi parinti.
      Astept vesti despre sportul pe care l-ati ales si cum le place baietilor!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*