“Traiesc din nou”

Am terminat de curand o carte care m-a scos din circut pentru cel putin o saptamana. Este o carte document care ar trebui sa existe in fiecare casa, o lectie de istorie pe care nu am avut-o niciodata. Este o descriere cruda a istoriei romanilor incepand cu primul razboi mondial, continuand cu al doilea razboi mondial si terminandu-se cu dominatia comunistilor.

Imi spunea o prietena ca i se intampla sa planga cand imi citeste blogul… Elena, citeste cartea asta si te rog sa-mi spui pe urma cam cate zile ai plans. Pentru ca nu se poate altfel, citesti si lacrimile ti se inoada in barba, ai vrea sa te opresti pentru ca nu mai poti sa duci dar nu poti, pentru ca tot speri ca mai e putin si ajungi la partea frumoasa in care toti sunt fericiti si totul se termina cu bine. Ei bine la partea asta nu ajungi niciodata. Cartea se termina in 1951 si chiar daca cineva ar continua povestea pana in prezent, mai mult ca sigur daca ar folosi acelasi stil realist si daca ar fi la fel de sincer probabil ca am plange in continuare. In 51 cand se termina cartea, deja parea ca totul e pierdut, ca nimic nu va putea impiedica sfarsitul iminent. Dar iata ca au trecut inca 38 de ani pana cand comunismul a fost inlaturat si romanii au supravietuit. Si iata-ne la 23 de ani de cand comunismul a fost inlaturat si ne aflam in punctul…. spuneti-mi voi care punct.

Cartea se numeste “Traiesc din nou” si este scrisa de Domnita Ileana, fiica Regelui Ferdinand, sora Regelui Carol II si matusa Regelui Mihai. Din calculele pe care le-am facut, Domnita Ileana a facut aproximativ parte din generatia bunicilor mei, ceea ce explica multe lucruri din copilaria mea (si as indrazni sa spun a noastra). Teroarea si foametea celor doua razboaie mondiale, primul in timp ce bunicii nostri erau copii iar al doilea in perioada adolescentei, si-au pus amprenta solid pe mentalitatea lor iar grozavia invaziei comuniste, care le-a sters orice farama de personalitate, a definitivat aproape distrugerea unui popor care reusise cu greu sa-si pastreze identitatea nationala.

Odata cu invazia rusilor si instalarea comunismului, anii 45-50, incepe si povestea parintilor nostri. Nascuti intr-un regim de frica, multi cu parinti morti sau in inchisoare, indoctrinati la scoala si spalati pe creier de mici, este poate curios totusi cum de nu s-a ales praful de tot ce au mai lasat comunistii nedistrus. Poate ca aici intervine din nou destinul fascinant al acestui popor care totusi nu s-a dat batut niciodata si pe care, din pacate, multi continua sa-l denigreze in mod absolut gratuit si, sunt convinsa, fara sa aiba nici cea mai mica idee despre ce s-a intamplat in trecut si despre cat de bravi au fost cei dinaintea lor. Dar, asa cum o sa va dati seama cand o sa cititi cartea, aceasta nu este vina lor. Asa au fost invatati sa gandeasca. Asa le-au spus parintii lor, care l-a randul lor au fost convisi, in general cu forta, si acelasi lucru l-au invatat la scoala din manualele de istorie. Dar totusi poate e vremea sa ne trezim si sa incercam sa aflam adevarul.

sursa foto

Iata un dialog ce a avut in loc undeva in 1946, intre Domnita Ileana si Ana Pauker. Am cantarit mult ce paragraf sa aleg pentru a ilustra cat mai bine importanta si greutatea acestei carti, si chiar daca nu am renuntat la paragrafele in care se povesteste despre destramarea famiilor si rapirea copiilor, astazi o sa cititi despre planul de distrugere a poporului roman prin teroare:

,,Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt și în dezordine, cu ochi albaștri tăioși, privind pe sub sprîncenele joase și cu un zîmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrîngea peste cea de jos, ea (Ana Pauker) îi făcea pe toți să simtă că aveau de-a face cu o adevărată personalitate. Am avut întotdeauna impresia cînd mă aflam în preajma ei că era un sarpte boa care abia a fost hrănit, așa că nu te mănîncă pe loc! Greoaie și trîndavă cum părea, avea tot ce este respingător, dat totodată fascinant la un șarpe. Puteam să-mi imaginez cu ușurință, doar privind-o, că își denunțase propriul soț, care fusese, ca urmare, împușcat; iar întîlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece și dezumanizată datorită căreia ajunsese la puternica poziție pe care o ocupa acum.

…………

Nu fusese o conversație în care să mă disting eu în vreun fel, căci nu puteam ține piept avalanșei de jumătăți de adevăr și fapte vag deformate pe care le folosea cu dexteritate în argumentările ei. Uneori răspundea la întrebări atît de direct, cu o asemenea lipsă de ,,omenie” cum spunem noi, încît îmi amintea de primii soldați ruși pe care îi văzusem la Bran.
Știu că am rugat-o să-mi explice cîteva din principiile comuniste; de ce de exemplu, foloseau atîta violență, cînd violență n-a convins niciodată pe nimeni.
-Nu este menită să convingă, a replicat ea calmă, ci să înspăimînte. Cînd cineva plantează din nou, întîi distruge tot ce crește: și rădăcini, și crengi. Apoi nivelează pămîntul. Doar după aceea se poate planta bine.
Era destul de sinceră în ce privește motivele comportării lor față de oameni. Spunea că nu era posibil, din păcate, să distrugă o întreagă generație (bunicii nostri adica) și să rămînă doar tinerii de instruit (respectiv parintii nostri). O anume cantitate de muncă fizică era totuși necesară-muncă la drumuri, în agricultură, în industrie- pentru a susține copiii pînă la majorat. Pentru aceștia trebuia lăsată în viață generația mai în vîrstă, dar aceștia trebuiau să fie prea înspăimîntați ca să mai îndrăznească să intervină în educația pe care o fac comuniștii copiilor. Pentru a ajunge la această stare erau inventate amenințări morale și fizice de toate felurile și procedînd astfel nu era nevoie să se acorde nici o importanță vieții omenești. Erau oricum, destui în generația ,,de sacrificiu”, prea bătrîni ca să mai poată fi instruiți pentru a munci, așa că nu conta în ce număr erau folosiți sau omorîți.
În cele din urmă am ajuns la subiectul închisorilor; mi-a povestit despre propriile ei detenții, care totalizau nouă ani.
-Și v-a schimbat închisoarea? -am întrebat-o.
-Nu, mi-a răspuns ea, dar v-am mai spus că nu căutăm să îi schimbăm pe oameni în închisori. Sunt prea bătrîni ca să mai poată fi convinși; obișnuințele lor sunt prea puternice. Doar dăm răul la o parte din drum atunci cînd îi întemnițăm.
-Dar de ce nu îi omorîți pe față pe cei care intenționați să îi pedepsiți cel mai grav? am întrebat-o.
Și iarăși senzația de neomenie cumplită, impersonală, neîndurătoare.
-Simpla moarte ar fi prea bună și prea ușoară, a spus ea. Și nu i-ar înspăimînta pe ceilalți suficient.
Si inca putin:
,,Teroarea intrase în inimile tuturor. Trupele rusești veneau și înconjurau sat după sat, tîrand bărbații și femeile fără milă afară din casele lor. Mamele erau separate de copiii lor care plîngeau; bărbații de fiii de soțiile și de părinții lor; tinerele fete de famiile lor.Erau scene care îți rupeau inima și îți făceau sîngele să clocotească în vene. Și nu puteai face nimic-nimic! Încercam cu toții să ajutăm ascunzînd vreun bărbat sau vreo femeie, dar rezultatul era că o altă mamă sau soție era luată în locul victimei căutate. Apoi deodată cel ce se ascundea ieșea din ascunziș, căci cine poate să vadă pe altcineva drag în locul lui?

În împrejurimile Branului se găseau multe sate săsești care fuseseră ridicate cu opt sute de ani în urmă; astfel am fost de față la răpirile în masă care în aproape trei săptămîni au trimis în robie în Rusia 35590 de bărbați și 32748 de femei, înghesuiți în vagoane de tren neîncălzite, în miez de iarnă. Acesta este unul din lucrurile cele mai cumplite pe care le-am văzut vreodată, iar doamna Podgoreanu a considerat și ea aceste trei săptămîni mult mai teribile decît orice altă experiență ce o avusese vreodată în gara din Brașov. Într-un sat lîngă Bran au fost lăsați fără părinți aproape optzeci de copii, iar nouă nu ni s-a permis să-i ajutăm. Puteau fi îngrijiți doar de oamenii în vîrstă care rămăseseră în sat. Aproape imediat a urmat un decret prin care toți germanii urmau să fie deposedați de avutul lor. Țiganilor și trăndavilor de prin orașe, care habar nu aveau ce înseamnă să lucrezi într-o gospodărie, dar care îmbrățișaseră comunismul cu mult zel în urma asigurării că vor avea tot ce-și vor dori, li s-au dat gospodăriile cele mai productive din România. Acest lucru a avut mai tîrziu efecte dezastroase asupra economiei țării . Era ca și cum un văl de tristețe se așternuse peste noi toți, și oricum am încercat să ne adaptăm circumstanțelor, presiunea era prea mare. Totuși am continuat să ne luptăm, să construim în sens propriu cu unelte ,,teșite” și de multe ori fără nici un fel de unelte.”

Ileana Principesă de România, ,,Trăiesc din nou”, Ed. Humanitas, Buc., 2008

 

 Ca sa fiti la curent cu noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   sau sa va inscrieti la Newsletter.

Comenteaza cu contul de FB

3 thoughts on ““Traiesc din nou”

  1. Si tu crezi ca am eu sufletul sa citesc cartea acum? Mi-a ajuns ce am citit aici, esti o femeie puternica, poate cand s-or face copii mai mari putin, sa ajunga din urma fetele tale! O tin minte si incerc sa fac rost de ea si cand o sa ma sinmt puternica, promit ca o s-o citesc (sau poate ma face mai puternica? si e cazul s-o citesc de-acum?) Nu mai zic cat ma uitam la documentarele Auschwitz… o prietena chiar imi povestea ca ea nu mnai are puterea asta demult, sa se mai uite, sa mai citeasca, i se face rau, pur si simplu rau…

    Elena

    1. Nu cred ca o sa te faca mai puternica, dimpotriva, se poate sa te darame. Citeste-o cand o sa crezi tu ca esti pregatita, asa e cel mai bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *