Pygmalion in clasa
Oare asteptarile noastre pot influenta in vreun fel rezultatele pe care le obtinem? Sau pe ale celor de langa noi?
Pygmalion, regele Ciprului era in cautarea unei sotii insa, datorita pretentiilor ridicate si a promiscuitatii ce domnea in regatul sau nu reusea sa gaseasca femeia perfecta pentru el. Dezamagit, hotaraste ca nu se va casatori niciodata si incepe sa sculpteze in fildes femeia ideala. Opera de arta finalizata se apropie de perfectiunea dorita de Pygmalion si regele se indragosteste de sculptura pe care o numeste Galateea. Sentimentele devin atat de intense incat incepe sa o roage pe zeita iubirii, Afrodita, sa ii aduca in viata o fiinta la fel de minunata precum Galateea. Zeita este atat de impesionata de iubirea lui Pygmalion incat ii da viata Galateei si cei doi au trait fericiti pana la adanci batraneti.
O legenda nu doar frumoasa, ci si profunda pentru cei care vor sa “vada” mai mult decat o poveste de dragoste. Oare e adevarat ca noi suntem stapanii destinului nostru? Oare tot ce se spune in cartile si documentarele despre gandirea pozitiva are rezultat? Oare The Secret sa fie cheia? Nu stiu. Dar stiu ca subiectul a depasit cu mult sfera povestilor sau a filmelor de succes in momentul in care psihologia sociala a facut din acest fenomen una dintre temele ei cele mai incitante careia i-a pus un nume frumos: “auto-indeplinirea profetiilor”.
In relatia cu cei de langa noi, auto-indeplinirea profetiilor (sau confirmarea comportamentala) reprezinta un complex fascinant de asteptari si confirmari. Pe scurt, asteptarile pe care le avem de la ceilalti le vor modifica acestora comportamentul astfel incat sa ne confirme asteptarile initiale. Credintele si expectantele pot crea realitatea de langa noi, pot influenta cursul evenimentelor in asa fel incat, chiar neadevarate, ele sfarsesc prin a se adeveri.
Un model simplu si elegant care merita retinut este studiul publicat de Robert Rosenthal si Lenore Jacobson in 1968 sub titlul “Pygmalion in clasa“. Autorii au administrat unor elevi dintr-o scoala primare teste de inteligenta, explicand profesorilor ca aceste teste pot prezice care elevi vor face progrese intelectuale vizibile in urmatoarele opt luni. Fiecarui profesor i-a fost apoi inmanata o lista cu nume de elevi din propria clasa (cam 20%) indentificati ca avand un potential intelectual deosebit. In fapt, elevii fusesera alesi la intamplare. Examinati opt luni mai tarziu, la elevii respectivi s-a constatat o crestere spectaculoasa.
Acest studiu a avut un efect nemaipomenit. A demonstrat rolul foarte insemnat al prefesorilor in modelarea elevilor dar si in perpetuarea inegalitatilor sociale (pentru ca o parte a studiului a demonstrat asteptarile diferite ale profesorilor in cazul fetelor sau al copiilor proveniti din minoritati etnice sau din medii defavorizate). Evident, expectantele negative ale profesorilor conduc la performante slabe.
Concluzia lui Rosenthal a fost ca profesorii creaza un climat socio-afectiv mai cald pentru elevii pe care-i apreciaza. Chiar si atunci cand doar isi imagineaza ca acestia sunt elevi mai buni, le acorda mai multa incredere si le zambesc mai mult. Profesorii au tendinta de a prelungi discutia cu cei despre care au asteptari pozitive chiar daca acestia au raspuns gresit la intrebari si le acorda mai multa atentie raspunsurilor lor. Uneori repeta intrebarile accentuind anumite parti ale lor, ce pot sugera raspunsul. Ei lasa acestor elevi mai mult timp de gandire si au tendinta de a le lauda raspunsurile chiar daca uneori nu sunt cele mai corecte.
In schimb, elevilor slabi li se ofera mai putine ocazii de a invata chestiuni noi si li se explica mai putin chestiunile dificile.
In 1991 Frank Bernieri si Robert Rosenthal au realizat un alt studiu in care au cerut unor profesori de liceu sa vorbeasca timp de cateva minute ca si cum s-ar afla in fata unui elev de la care se asteapta la performante foarte bune. Altor profesori li s-a cerut sa vorbeasca despe un elev in legatura cu care se asteapta sa fie ori foarte bun ori foarte slab. Toate discursurile au fost filmate si din fiecare s-au ales absolut la intamplare secvente de 10 secunde. Aceste secvente de 10 secunde au fost ulterior vizionate de copii si adulti care au avut ca sarcina sa aprecieze cat de bun este elevul despre care vorbeste profesorul si care sunt sentimentele profesorului pentru el. Rezultatele au aratat nu numai ca acestia au facut o evaluare exacta a situatiei dar si ca pot face asta chiar si fara sonor. Desi profesorii au convingerea ca isi pot ascunde sentimentele pe care le au fata de elevi lor se pare ca lucrurile nu stau tocmai asa iar elevii sunt extrem de sensibili la expresia faciala si la miscarile corporale ale profesorilor.
————————————————— // —————————————————
Concluziile fenomenului de auto-indeplinirea profetiilor pot fi sintetizate astfel:
– Observatorul (profesorul in cazul de fata) dezvolta anumite asteptari eronate (sau nu :-P) despre actor (a.k.a elevul);
– Observatorul actioneaza ca si cum aceste expectante ar fi adevarate si il trateaza pe actor in consecinta;
– Opiniile observatorului schimba conceptul de sine al actorului. Astfel, actorul isi adapteaza comportamentul la atitudinile si opiniile pe care le exteriorizeaza observatorul;
– Observatorul interpreteaza comportamentul actorului ca o confirmare a credintelor sale initiale.
————————————————— // —————————————————
Va propun un exercitiu: inlocuiti in textul de mai sus cuvantul “profesor” (observator) cu “parinte” si cuvantul “elev” (actor) cu “copil”. Ce concluzii trageti? Cat de mult afecteaza asteptarile noastre comportamentul copiilor? Cat de mult conteaza sa ii incurajam si sa credem in ei? Cum le putem da aripi in modul cel mai simplu si natural cu putinta?
