“Noi si puii animalelor”

Sharing is caring:

Este o carte din copilarie de care imi aduc aminte cu multa emotie. In general, amintirile mele din copilarie sunt sterse si confuze, dar  aceasta carte o vad cu ochii mintii ca si cum ar fi in fata mea. Imi aduc aminte coperta cartonata si fiecare desen facut in creion, fiecare pui si fiecare poveste.

Cartea este scrisa de o rusoaica, Olga Perovskaia, care povesteste despre copilaria ei inedita, petrecuta impreuna cu  cele trei surori alaturi de multi pui de animale. Cu un tata doctor veterinar, au facut parte din “echipa de salvare” pentru multi pui bolnavi sau orfani care aveau nevoie de ingrijire. Fiecare capitol povesteste despre un animal (sau doi :)) de care au avut grija, printre care puiul de tigru, cei doi pui de lup, puiul de vulpe, puiul de cerb. (Doamne cat de frumos povestea despre puiul de cerb pe care il manca capul pentru ca ii cresteau cornitele :). Cam bataus de felul lui, puiul de cerb venea sa-si ceara portia de scarpinat de la fetite, uneori trantindu-le la pamant si dandu-le de-a rostogulul. Cand era inca mic iar cornitele erau doar niste umflaturi moi acoperite cu o piele transparenta prin care se vedea si se simtea sangele pulsand, aceste trante se terminau cu hohote de ras dar dupa ce cornitele au inceput sa-i creasca, micul cerb incepuse sa devina cam periculos). Imi aduc aminte ca citeam si  de multe ori stateam si visam cu ochii deschisi cum ar fi sa am un pui de tigrisor sau o vulpita cu care sa ma joc…

M-am nascut la curte, undeva in Bucurestii noi, si pana pe la 3-4 ani am crescut inconjurata de animale. Pisici, caini, uneori nutrii, mi-au bucurat toata copilaria.  Dupa 4 ani ne-am mutat la bloc, undeva in Titan, unde chiar daca exista multa verdeata iar curtea casei putea fi inlocuita cu curtea gradinitei din apropiere, totusi lipsa animalelor mi-a facut foarte grea tranzitia de la curte la betoane si ciment. Pe la 10 ani (se poate sa fie chiar perioada in care am citit cartea) am inceput sa imi recreez mediul in care m-am nascut :). Pe ascuns aduceam pisoi acasa si uneori reuseam sa-i tin cate 2-3 zile pana ma prindea maica-mea si ma dadea afara cu ei cu tot. A fost un “razboi” continuu, pisoi se gaseau pe toate drumurile iar eu eram destul de incapatanata, asa ca dupa vreo 4 ani, nu  mai stiu prin ce minune, unul dintre pisoi a primit viza de rezident. Si de atunci, cu scurte pauze intre “plecarea” unuia si gasirea altuia, am avut tot timpul o pisica in casa. La un moment dat am avut si un pui de catel pe care l-am dat chiar eu cu mana mea, intr-un exces de responsabilitate, dar a fost o decizie pe care am regretat-o mult timp.

Nu stiu cum se face (de fapt stiu dar e mai interesant asa 🙂 ) dar am reusit sa ma casatoresc tot cu iubitor de animale. De fapt si povestea noastra este legata tot de un animal, un caine pe care l-am dus la doctor impreuna, zi de zi, timp de vreo 2 saptamani – destul cat sa ma faca sa zic da :).

Curtea noastra este in continuare plina de animale si una dintre cele mai mari bucurii ale mele este ca cele mici pot sa simta iubirea si nevoia unui animal, ca pot sa comunice nonverbal cu animalele si ca de la varste foarte mici si-au dezvoltat simtul empatiei si s-au responsabilizat. Animalele le-au insotit in calatoria lor prin aceasta lume inca din primele luni de viata. Au mancat pentru ca si pisica manca, au dormit pentru ca si pisica dormea si chiar au mers la gradi pentru ca si pisicile si cainii plecau odata cu noi la gradinita pentru caini si pisici 🙂 (cred ca asta e un exemplu potrivit apropo de discutia lansata de Ada despre “minciunile” spuse copiilor si despre “legitimitatea” acestor minciuni folosite de parinti in educatia copiilor).

Nu cred ca exista bucurie mai mare pentru un copil decat sa se joace cu un animal sau sa-l stranga in brate.

                                                                                               

Si nu stiu daca exista exemple educative mai elocvente (cel putin in primii ani de viata) decat cele pe care le vedem in lumea animalelor.

Ne intreba Laura  cum credem ca putem trezi spiritul civic la copii, cum ii putem invata sa fie caritabili si mai ales de la ce varsta putem sa facem acest lucru. Eu cred ca primul pas este dezvoltarea empatiei iar acest lucru se poate face in mod foarte natural si netraumatizant pentru copii, cu ajutorul animalelor.

Un copil care a mangaiat un animal, care a avut grija de un caine blonav sau care a hranit un pui de pisica nu v-a putea ramane niciodata nepasator la nevoile celor de langa el. 

 

 

 

 

Sharing is caring:

Comments

comments

  • Article By :
    Buna, Eu sunt Ana Maria Mitrus, sunt casatorita – cu Cristi, si sunt mama – de Alexandra si Andreea. Imi place sa petrec foarte mult timp cu familia mea si sa ma implic in tot ce inseamna cresterea si educatia fetitelor. Imi place sa cos si sa mesteresc, imi place sa citesc si sa aflu lucruri noi si interesante in orice domeniu. Imi plac oamenii care au ceva de spus si de la care pot sa invat ceva. Imi plac animalele, imi place sa merg cu rolele si imi place marea. Ma bucur de viata si sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

Random Posts

  • De ce unii copii incearca pana reusesc, iar altii renunta din prima?
    Sharing is caring:

    De cate ori ati auzit strigatul furios “nu pot” / “nu o sa reusesc” urmat de hohote de plans neconsolabil? De […]

    Sharing is caring:
  • Cat costa sa-ti duci copilul la British Council?
    Sharing is caring:

    Am vazut ca articolele despre cursurile de engleza de la British Council au fost foarte apreciate si va multumesc mult […]

    Sharing is caring:
  • Oare chiar crestem o generatie de incompetenti?
    Sharing is caring:

    Ne vaitam din ce in ce mai des si mai mult ca ne batem joc de copiii nostri: spunem despre […]

    Sharing is caring:
  • DA sau NU pentru folosirea manualelor digitale?
    Sharing is caring:

    Recunosc ca mie mi-a fost tare teama de introducerea manualelor digitale, si asta pentru ca nu mi-a fost foarte clar […]

    Sharing is caring:

4 thoughts on ““Noi si puii animalelor”

  1. Doamne, cum sta pisica in bratele celei mici. Zici ca e de jucarie. Mi-ar placea si mie o jucarie vie pt fetiat mea :)).
    Foarte frumos articolul, felicitari!

  2. Roxana, exact asa e pisica, zici ca e de jucarie :). Nu zgarie, nu fuge, nu protesteaza la nimic. Fix o jucarie vie. Cred ca fetia ta s-ar bucura daca i-ai lua si ei o pisicuta. Daca vrei iti fac eu rost de una :)).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*