Cum sa cresti un geniu (1)

Recunosc ca, desi nu ma asteptam, am ramas placut surprinsa de lucrurile pe care le invata cele mici la gradinita. Si asta in primul rand pentru ca daca le intreb direct “ce ati facut azi?”, in general raspunsul este evaziv “ne-am jucat”. Dar, dincolo de aceste raspunsuri, in activitatea lor de zi cu zi de acasa, mai ales in momentele in care sunt singure intr-o camera intervin foarte multe elemente noi pe care nu aveau de unde sa le stie din alta parte decat de  la gradi.

Am aflat astfel de exemplu, ca Alexandra (in special, pentru ca e mai mare) stie poezii si cantece in engleza desi in ultimul timp a fost suparata pe dna de engleza si chiar nu a vrut sa se mai duca,  stie sa scrie mai multe cuvinte decat a invatat cu noi si  stie sa faca adunari pana la 10 (nu mi-e foarte clar cum procedeaza, stiu doar ca se uita la ceas si socoteste cifrele de pe ecran). Andreea la randul ei, desi nu vorbea cand am dus-o la gradi (1 an si 10 luni), si-a dat drumul foarte repede la vorba, a devenit foarte sociabila si la serbare am inteles in sfarsit programul artistic pe care ni-l prezenta ea acasa (poezii si cantecele din care stia 1 vers da, 5 ba).

Stiu ca se lucreaza destul de mult la gradi, au caiete speciale cu diferite teme care trebuiesc completate imbinand invatatul cu joaca. Probabil asta e si motivul pentru care Alexandra si-a dorit sa-i cumpar si pentru acasa caietele de la gradi, ca sa lucreze si cu mine, sa vad si eu ce face ea. Primul meu raspuns a fost un NU categoric, i-am zis ca  ce are de facut la gradi termina acolo, in niciun caz acasa. M-am gandit ca nestiind care este exact mersul procesului educativ la nivel prescolar nu are rost sa intervin eu si sa o bulversez.  Stiam de la d-nele educatoare ca nu sunt probleme de intelegere a sau de rezolvare a sarcinilor asa ca teoretic nu aveam  niciun argument sa “facem meditatii”.

Totusi gandindu-ma la acest aspect nu m-am putut abtine sa nu ma intreb de ce in mod inconstient, ii inabus dorinta de cunoastere prin limitarea informatiilor pe care i le ofer? De ce de exemplu la 2-3 ani, cand incepuse sa retina si sa invete literele m-am oprit inainte de a finaliza alfabetul? De ce am cazut in capcana de nu aprofunda educatia “de acasa” pana la punctul in care ar fi fost evident ca informatiile depasesc capacitatea de absorbtie a varstei ei? De ce am mers pe principiul “toate la timpul lor”, fiecare varsta cu “etapele ei specifice” si “lasa ca o sa inveti la scoala de o sa te plictisesti”.

 Partial am gasit niste raspunsuri si mi-am dat seama ca e vorba de ideile preconcepute cu care am fost noi crescuti si pe care evident ca le aplicam cu strictete (pana la proba contrarie):

–          In primul rand am gasit prejudecata conform careia parintii nu sunt calificati in activitatea de instruire. Doar ca nu stiu de ce este implementata ideea ca procesul de instruire este o actiune “de experti” care au fost special formati in vederea desfasurarii procesului de instruire. Evident ca nu minimalizez importanta scolii, departe de mine aceasta idée, doar ca exista studii extinse care au demonstrat ca “formatia” unui invatator este mai putin importanta decat “vocatia” si ca, cel putin, dorinta parintilor  de a contribui foarte devreme la dezvoltarea intelectuala a copiilor lor, poate suplini lipsa de “specializare”. In plus, parintii au privilegiul, in raport cu invatatorii, de a lucra cu mai putini copii in acelasi timp. Rezulta de aici ca micutul este obiectul unei griji mai atente iar erorile pe care el le poate face sunt mai repede corectate si ucenicia sa este mai rapida.

–          In al doilea rand, prejudecata pe care am descoperit ca o am bine “bagata” in cap este ca atunci cand copilul primeste o instruire prescolara se va plictisi la scoala. Aceasta idée poate fi partial adevarata, deoarece un copil care stie déjà sa citeasca, de exemplu, va gasi poate primul contact cu scoala foarte putin interesant. Doar aici intervine sistemul de invatamant, care nu ar trebui sa fie unul rigid iar un copil dotat ar trebui sa poata avansa la nivelul lui real si nu sa fie obligat sa repete lucruri pe care le stie déjà (stiu ca asta e doar teorie dar sper sa apucam si noi sa o vedem devenind realitate). Un alt contrargument este ca invatatorii inclina in mod natural sa lucreze cu copiii cei mai avansati si sa-i neglijeze pe ceilalti. De aceea un copil care a beneficiat de instruire prescolara va fi urmarit cu mai mult interes de invatator si va avea mai putine sanse sa ramana inactiv, deci sa sa plicitseasca.

–          O alta prejudecata este ca daca copilul primeste instruire prescolara va fi un neadaptat la scoala si implicit mai tarziu in viata. Altfel spus, faptul ca este dotat il va face sa simta diferit de colegii lui.  Am gasit insa studii care au pus in evidenta faptul ca aceasta prejudecata chiar este o utopie, iar copiii dotati au tot atatea sanse de a se adapta la scoala ca si copiii cu nivel de inteligenta mediu sau submediu. De exemplu un studiu efectuat in 1921 in California pe 1.000 de copiii superdotati care au fost urmariti pana la Universitate si in viata profesionala de adult, a aratat ca neadaptarea scolara, in cazul in care se manifesta, nu se datoreaza unei inteligente superioare ci unor conflicte fundamentale. Copiii care au facut obiectul acestui sondaj erau in avans cu 2-3 ani in avans in raport cu media colegilor lor, iar multi dintre ei au sarit uneori doua clase ceea ce face problema inca si mai acuta. Totusi ei s-au aratat bine adaptati la scoala, s-au distins prin activitatile extrascolare si aptitudinile de conducere iar 70% dintre ei au atins mai tarziu un nivel inalt de calificare profesionala. Mai mult decat atat, fata de copiii de nivel mediu s-au aratat superiori din punct de vedere al sanatatii fizice si morale si a amplorii curiozitatii. Poate ca este posibil ca o inteligenta superioara sa puna anumite probleme specifice de adaptare, dar aceeasi inteligenta este de asemenea un profesor de folos pentru rezolvarea acestor probleme.

–          Si poate cea mai importanta prejudecata: un copil dotat este inainte de toate un fenomen genetic, activitatile educationale si extrascolare  fiind in acest caz inutile. Totusi, studiul de care vorbeam mai sus efectuat de L. M. Terman (inventatorul testelor de inteligenta Standford – Binet) infirma aceasta teza in cateva puncte:

• Copiii care au facut obiectul studiului nu s-au aratat precoci in mod special. De fapt, parintii lor nici n-au remarcat ca proprii lor copii erau dotati, inainte ca acestia sa atinga varsta de 3 ani si jumatate. Si este greu de explicat din punct de vedere genetic de ce darurile exceptionale nu s-au manifestat inca din leagan.
• Majoritatea copiilor cu aptitudini exceptionale sunt primii nascuti. Aceasta tendinta nu se explica din punct de vedere genetic , singura explicatia rezida din faptul ca cel mai mare dintre copii este cel care are cele mai multe contacte cu adultii, ale carui responsabilitati sunt cele mai numeroase si care in consecinta este supus mediului cel mai activ.
• Parintii acestot copii dotati erau probabil mult mai activi decat au recunoscut. Mai mult de 70% dintre ei au declarat ca-si lasau copii sa se descurce singuri, dar cu toate astea, mare parte dintre ei au recunoscut faptul ca acasa, copiii primeau lectii particulare in jurul unei medii de 6 ore pe saptamana. Acesta este un indiciu ca parintii “isi stimulau” copiii ceva mai mult decat au admis.

In prezent, pentru mine e evident ca educatia “de acasa” respectiv implicarea in procesul de invatare si asimilare al copilului este cheia spre dezvoltarea inteligentei si ca interpretarea exclusiv genetica a aptitudinilor sau inteligentei nu reprezinta decat o mare prejudecata de care ne lovim si pe care o tratam ca fiind “un adevar absolut” . Iar prin “educatia de acasa”, activitati extrascolare si proces de invatare nu inteleg meditatii peste meditatii sau memorarea sutelor de pagini predate, asa cum am facut noi cat am fost pe bancile scolii. Ma refer la metode testate de invatare cu rezultate palpabile  care au format unele dintre geniile cele mai cunoscute: Blaise Pascal, Johann Wolfgang von Goethe, John Stuart Mill etc.

Comenteaza cu contul de FB