Ce stim despre copiii nostri?
Povestea cu Iulia, fetita disparuta m-a marcat destul de rau, am tot sperat in secret ca e doar o cearta cu parintii sau o poveste de dragoste neinteleasa. M-am gandit ca poate a fugit cu vreun baiat sau ceva de genul. In mod normal cam astea sunt problemele la varsta adolescentei, nu? Din fericire cea mica intr-adevar fugise de acasa, dar se pare ca motivul pentru care a facut asta i-a luat pe toti apropiati prin surprindere.
Cand s-a dat alarma, miercuri seara si au inceput sa apara primele informatii despre Iulia, toate vocile spuneau aceleasi lucruri despre ea: ca e un copil bun, cuminte, ca invata bine, a intrat cu 10 la un liceu de top, ca e olimpica la fizica. Mama, tatal, diriginta, colegii… cu totii povesteau despre cat de bine invata Iulia. Dar oare si-a pus cineva problema ce era in sufletul ei? Ce emotii o incercau, ce-si dorea ea cu adevarat? Cum a afectat-o inceperea liceului sau divortul parintilor?
Am aflat si ca in sambata in care era disparuta, Iulia avea pregatire la Olimpiada de fizica. Ca olimpiada era foarte importanta pentru ea si ca daca n-a aparut, cu siguranta e ceva grav la mijloc. Iata ca olimpiada nu era la fel de importanta precum… un pelerinaj. Se pare ca Iulia, la care apelez doar ca exemplu, avea procupari mult mai profunde decat notele de la scoala sau pregatirea pentru olimpiada. Dar a stiut cineva despre asta? Sau mai bine zis, a interesat pe cineva despre asta? Nu! Pentru ca tot ce asteptam de la copii este sa fie cuminti si sa invete bine. Asta este menirea lor. Copiii nu au voie sa aiba pareri, dorinte, asteptari. Nu au voie sa aiba emotii, sa fie tristi, speriati, nelistiti. Nimeni nu are timp pentru ei sa ii asculte si sa ii ajute sa inteleaga ce se intampla cu corpul si cu sufletele lor. Parintii, oricat de mult i-ar iubi, nu stiu cum sa faca asta. Pentru ca nici lor nu le-a arata nimeni ca se poate. Profesorii, dirigintii, nici macar. Desi se presupune ca au o educatie pedagogica la baza si ca au invatat despre etapele de dezvoltare ale copiilor si despre nevoile lor, adevarul este ca nu ii intereseaza acest aspect. Totul se reduce la cat de bine invata copilul si cum se comporta la scoala.
Copiii nostri nu sunt roboti. Ei au sentimente pe care ar fi bine sa stie sa le identifice si sa le intelega, pana ajung la varsta adulta. La fel, au anumite abilitati si dorinte care ii pot ajuta sa se dezvolte armonios si fericit. Dar nimeni nu tine cont de asta. Pentru noi, ca societate, copiii sunt cu totii aliniati la acelasi nivel, au aceleasi obligatii si aproape niciun drept. Acesti copii vor creste si vor ajunge niste adulti care nu vor sti cum sa ia decizii care sa-i multumeasca pe ei ci isi vor dedica viata sa indeplineasca niste asteptari care sa-i multumeasca pe altii.
Ma intreb,oare cat de importanta era pana la urma olimpiada pentru Iulia? Oare notele, liceul de top, o reprezinta pe ea sau pe cei din jurul ei? Oare ce a fost atat de spectaculos in dorinta ei de a merge in pelerinaj, astfel incat nu a putut sa spuna nimanui? Era atat de greu sa mearga acolo insotita de un adult apropiat? De ce a trebuit sa fuga?
Aceasta postare nu este despre Iulia si parintii ei. Este despre noi si despre intrebarile pe care nu ni le punem referitoare la copiii nostri. Oare ne dorim sa fie si sa faca ce vrem noi? Sau ne dorim sa ii sustinem in ceea ce isi doresc si sa ii ajutam sa devina ce vor ei?
