Prima iarna in care nu mi-e frig

Inca de la primul nor si prima picatura de ploaie, viata mea incepea sa se intunece iar zilele erau la fel de nefericite ca si mine.

Daca era furtuna sau ningea deja eram in depresie si ma vaitam cat de cruda poate fi viata. Imi doream sa nu scot nasul de sub patura si sa ma dau jos din pat doar cand soarele va fi din nou sus pe cer.

Insa anul acesta am invatat cum sa ma imbrac si sa nu ma mai vait de frig. Pare simplu, dar e greu sa-ti pui o pereche de colanti pe sub blugi sau un pulover mai gros peste camasa.

Nu gestul  in sine e greu, ci mentalitatea din spatele lui. Ne place atat de mult sa ne vaitam in loc sa ne bucuram de tot ce avem.

Cu caciula groasa trasa pe ochi si castile in urechi, jur ca nici nu conteaza ca in loc sa am ochelarii de soare la ochi, am un strat destul de maricel de zapada pe ochelarii de vedere.

Din cand in cand mai dau cu mana sa-i curat dar se aburesc asa ca vederea imi e destul de ingreunata. Dar nu conteaza. In mintea mea e soare, iar eu sunt la piscina si ma dau cu ulei de plaja.

Muzica e aceeasi, deci diferentele nu sunt prea mari. Creierul meu nu stie daca chiar ne aflam la plaja sau il pacalesc asa ca senzatia de bine care ma inconjoara e cat se poate de reala.

Am fost la multe cursuri de dezvoltare personala si am citit multe carti dar nimeni si nimic nu a putut sa ma invete mai bine lectia de mai sus decat un bunic cu care se intampla sa impart o banca de cateva ori pe saptamana. Stam unul langa altul si citim, iar din cand in cand mai schimbam cate o vorba.

Intr-o zi am remarcat ca avea aceeasi carte ca si saptamana trecuta, pe care credeam ca a terminat-o deja.

-V-a placut atat de mult incat ati inceput-o din nou? il intreb curioasa.

-Nu, draga mea, nici vorba. Am citit-o de atatea ori incat o stiu pe de rost. Asa ca nu se pune problema daca-mi place sau nu, de fapt citesc ca sa uit. Imi ocup mintea cu altceva ca sa uit. Asa faceam si cand eram in inchisoare. Ei ma bateau iar eu eram plecat in Australia.

Incepe sa rada cu pofta, iar cand se linisteste continua:

-Iti dai seama, ce fraieri? Nu stiau cum sa mai inventeze noi metode sa ma bata sau sa ma tortureze dar nu-si dadeau sema ca eu nici macar nu eram acolo, eram plecat, calatoream prin toata lumea.

Apoi devine serios si o umbra de tristete ii acopera fata:

-N-aveam ce sa fac, it dai seama, altfel nu as fi rezistat. Ma uitam la colegii de celula cum se stingeau unul dupa altul, cum erau legati in spatiu si timp si nu puteau sa plece. I-as fi luat cu mine daca puteam dar in mintea mea nu aveam loc decat eu. Cel mai rau mi-a parut de Petre (Tutea), am invatat multe de la el, ma mir ca nu a reusit sa-i pacaleasca si el pe comunisti.

Il vad cum se retrage in sine, se uita putin in gol si il simt ca nu mai e langa mine. A plecat intr-o calatorie, ori in trecut ori in tarile calde. Apoi isi afunda privirea in carte si eu fac acelasi lucru.

De atunci m-am hotarat sa nu ma mai plang. Daca nu-mi convine ceva si nu pot sa fac nimic sa schimb acel lucru, “plec” la piscina. Ascult muzica, imi dau cu ulei de plaja si ma bucur de viata.

Comenteaza cu contul de FB