Mesajul secret pe care il trasmit parintii excesiv de implicati in cresterea si educatia copiilor

Ne dorim sa fim langa copiii nostri clipa de clipa, sa-i invatam cum sa faca lucruri noi si sa-i ajutam atunci cand ceva e prea greu pentru ei. Vrem sa le asiguram o viata minunata fara griji si greutati, insa uneori uitam ca prea mult ajutor strica.

Fiind tot timpul langa ei, suflandu-le in ceafa la fiecare miscare, facand lucruri in locul lor doar ca sa-i scutim de efortul a incerca si de tristetea esecului, le rapim cea mai importanta deprindere, aceea de a se descurca singuri.

parinti-exagerati

Apoi copiii cresc si ne intrebam de ce nu se descurca sau de ce nu au succes.

Adevarul este ca cei mici nu devin adulti peste noapte si nu invata sa fie responsabili fix in momentul cand bate ora 12 a celei de-a 18a lor aniversare. Copilaria ar trebui sa fie terenul lor de antrenament iar noi, parintii, ii putem ajuta, nu prin supravegherea continua si prin a face lucruri in locul lor, ci dandu-ne la o parte din drum, lasandu-i astfel sa se lamureasca singuri cum stau lucrurile.

Intentiile noastre sunt bune. Sunt minunate. Ne iubim copiii la nebunie si vrem doar ce e mai bun pentru ei. Nu vrem sa ne vedem copiii lovindu-se cu capul de pragul de sus sau umiliti dar oare suntem constienti de riscurile adevarate pe care le implica acest tip de comportament din partea noastra?

Atunci cand ii obisnuim sa facem lucruri de rutina in locul lor (sa-i trezim dimineata, sa-i caram de colo – colo, sa le reamintim ce obligatii si termene au, sa punem intrebari in locul lor, sa luam decizii si sa ne asumam raspunderea) exista marele risc ca cei mici (deveniti adolescenti fara ca noi sa ne dam seama) sa aiba un soc atunci cand le dam drumul in lume.

Daca devenim mult prea implicati in viata copiilor nostri, ii vom pune in postura ca atunci cand vor trebui sa faca fata singuri anumitor situatii cu care nu sunt obisnuiti, sa aiba dificultati reale in a gestiona neintelegerea, nesiguranta si sentimentele ranite. Aceasta incapacitate de a face fata situatiei (sa accepti un oarecare discomfort sa te gandesti la optiuni, sa iei o decizie) poate deveni o problema in sine.

Daca va intrebati deja ce inseamna un parinte care se implica excesiv in cresterea si educatia copilului, va dau trei puncte de reper. Fiecare dintre ele ne confirma aceasta “calitate”.

Suntem un parinte exagerat daca:

  • facem pentru copii ceea ce ei pot deja face singuri
  • facem pentru copii ceea ce ei aproape ca pot face singuri
  • comportamentul nostru este motivat de propriul ego

Daca ne incadram in acest gen de parinti, ii privam pe copii de oportunitatea de a fi creativi, de a rezolva probleme, de a-si forma deprinderi de a face fata diferitelor situatii noi, de a-si dea seama ce anume ii face fericiti, de a intelege cine sunt.

Desi ne implicam excesiv pentru a ne proteja copii si aceasta ar putea duce la beneficii pe termen scurt, comportamentul nostru, de fapt, transmite un mesaj extrem de trist: “Copile, de fapt tu nu poti face nimic din toate astea fara mine.

Atunci cand copiilor nu li se lasa spatiu sa se lupte singuri cu greutatile, ei nu  invata sa rezolve problemele suficient de bine. Nu invata sa aiba incredere in propriile abilitati, iar aceasta le poate afecta stima de sine.

Cealalata problema, (care are legatura cu faptul de a nu trebui sa sa te lupti niciodata) este ca nu te confrunti niciodata cu esecul si poti capata o coplesitoare teama de esec si de a-i dezamagi pe ceilalti.

Sa nu uitam ca in final, cea mai esentiala deprindere pe care copiii nostri trebuie sa o dobandeasca este aceea de a trai si a se descurca fara noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *