Little Big Planet

Alexandra a avut acces la tehnologie de la o varsta foarte mica. La 1 an se uita la TV, la 2 se juca la laptop, la 3-4 la Play Station. Efectele acestei scapari a noastra au inceput sa fie evidente la un moment dat asa ca a urmat o schimbare radicala. Am trecut in extrema cealalta in care am redus TV-ul la maxim si jocurile pe calculator la fel. De tableta sau jocuri pe telefon nici nu se pune problema.
Andreea a crescut cu noile reguli si pot sa spun ca e o diferenta majora de abordare si atitudine fata de tehlonogie intre cele doua.

In prezent singurele exceptii sunt filmele de desene si Minimax-ul (in cantitati foarte mici) si mai nou, filmele artistice usoare la care ne uitam cu totii. De asemenea, cateva jocuri pe Play Station, majoritatea aferente filmelor pentru copii. Ne plac jocurile de acest gen pentru ca dezvolta imaginatia, logica, intuitia si dexteritatea. Nu stiu prea multe despre cantatul la pian dar ma aventurez sa presupun (s-ar putea sa fie o erezie 🙂 ) ca jocurile astea au un efect cumva similar cu pianul, de coordonare si gestionare a mai multor actiuni si activitati simultane.

Primul joc pe care l-a jucat Alexandra a fost Little Big Planet 1. Undeva pe la 4 ani se juca singura, asistata de Cristi doar in momentele mai dificile. Spre final jocul devine destul de greu asa s-a jucat pe echipe, cu Unchiu’ pe post de rezerva :).

Jocul este extraordinar de frumos si va spun asta din postura de antipatizant al jocurilor de orice fel :). Personajul, poreclit la noi in familie “ala micu” :), este o creatura caraghioasa, tricotata :), fara sex, dar care poate fi imbracata si accesorizata cu diverse chestii in functie de preferinte. Poate fi imbracat in fustita si cu fundite sau in tricou si cu sapca de baseball.
Daca exista o camera atasata la Playstation se pot face poze cu “ala micu” si credeti-ma ca am ras zile intregi de ce am reusit sa producem :).

Actiunea e simpla, jocul e 2D, iar “ala micu” trebuie sa impinga diverse chestii, sa sara, sa apuce, sa faca tot felul de giumbuslucuri logice sau fizice ca sa treaca la nivelele urmatoare.
Si aici exista diverse chestii amuzante se pot face si lipi autocolante pe celelalte personaje, existe “bucle” nerelevante pentru joc dar in care se intampla diverse glumite si cel mai important poate, coloana sonora este foarte frumoasa si relaxanta. Desi este o bucata care se repeta intr-una pe tot parcursul jocului (adica si doua-trei ore uneori 🙂 ) totusi nu este enervanta si nu te zgarie pe creieri. Din contra, eu o fredonez si acum la mai mult de doi ani de la comiterea faptei :).

[youtube nFLQG3Zx9cg]

Partea a doua a jucat-o anul trecut, deci la 6 ani si s-a descurcat aproape singura. Personajul este acelasi, incercarile sunt oarecum similare dar imaginea de ansamblu a jocului este cumva alta. Nu pot sa va explic cum, sper sa va dati seama din imagini :). Este cumva un pic mai modernist si muzica este mai alerta si parca aduce a muzica electronica enervanta, din jocurile mai de duzina.

Dar cu toate astea, si Little Big Planet 2 este un joc interesant pe care vi-l recomand chiar daca devine extrem de greu spre final (pana la urma, la noi a fost nevoie de doi adulti ca sa il termine).

[youtube Oy_a3oCDzRA]