“Fetele voastre chiar vor sa faca scrima de performanta?”
Eram cu fetele in Grecia la un concurs de scrima cand am aflat de tragedia din Retezat. M-a afectat foarte tare si toate comentariile facute pe baza informatiilor din articol m-au facut sa-mi pun foarte multe intrebari.
Majoritatea acuzelor pe care le-am citit faceau referire generala la copiii care fac sport de performanta si evident la parintii acestora, care teoretic ii forteaza spre medalii, rezultate si recorduri.
Alexandra tocmai se accidentase destul de rau la mana. Era in a doua zi de concurs, la o grupa de varsta mai mare decat a ei, U14 (under 14), ea avand 11 ani. In prima zi trasese la categoria ei de varsta si a avut rezultate foarte bune, s-a clasat in primii 16 asa ca asta i-a dat incredere sa incerce si cu cei mai mari.
Nici noi, parintii, nici antrenorii nu ne-am opus, este genul de experienta din care poate invata enorm si evident ca are doar de castigat. Asistam cu inima la gura cat de bine trage cu o sportiva cu un cap mai mare decat ea si de doua ori mai solida si cum a reusit sa o domine atat fizic dar si psihic. Aproape de final, adversara a cedat psihic si a avut nevoie de cateva momente de pauza ca sa-si revina iar noi asteptam cu nerabdare sa vedem care va fi deznodamantul. Din pacate, fix inainte de ultima tusa Alexandra a fost lovita foarte rau la deget, a fost nevoie de interventia doctorului.
Din afara poate parea ceva infiorator, insa dupa 3 ani de scrima suntem caliti cu astfel de incidente. La primul ei concurs a fost nevoie sa-i lipeasca degetul mare de sabie cu leucoplast pentru ca nu si-l mai simtea si nu putea sa-l miste, iar noi eram la un pas de infarct si de decizia de a renunta definitiv la sport.
Doar ca accidente se intampla tot timpul si este evident ca nu sta in puterea noastra sa le evitam. Cu doar doua saptamani inainte de concurs, Alexandra se alerga cu niste colegi la scoala, s-a impiedicat si s-a oprit cu capul fix in coltul peretului. A fost o lovitura destul de urata, cu ameteli si stari de voma insa din fericire fara urmari. In timp ce asteptam sa o consulte medicul de la Dinamo, niste parinti ne povesteau ca la copiii lor in clasa, in aceeasi zi, doi baieti s-au certat pe mancare, iar unul dintre ei s-a aplecat, l-a luat pe celalalt de glezne si a tras cu putere (copii de clasa 1). Baietelul trantit s-a lovit puternic la cap si acolo a ramas. In doar cateva minute a venit SMURD-ul sa-l duca la spital unde a si ramas 24 de ore pentru supraveghere, dar si Politia, pentru declaratii.
Revenind la concurs, nu a fost ceav foarte grav, insa aceasta accidentare, impreuna cu 4 tuse furate de arbitru au facut-o sa piarda. Aici lacrimile au fost mai mari decat cele de la accidentare pentru ca vine un moment cand treci cu brio peste durerea fizica insa te darama psihic o victorie pierduta, pentru care ai luptat enorm si pe care ai fost la un pas sa o castigi.
Cu Andreea a fost cam aceeasi situatie: a tras la U12 in conditiile in care are 8 ani jumatate. Stiam ca la ea o sa fie impactul psihic mult mai mare pentru ca era aproape imposibil sa spere la vreo victorie. Am vorbit foarte mult cu ea inainte si i-am explicat ca o sa experimenteze foarte multa dezamagire insa a insistat sa traga. Am lasat-o sa se gandeasca pana in ultimul moment si am inscris-o exact inainte de inceperea concursului. Practic, am investit 20 de Euro in experienta unui concurs international, ca sa simta atmosfera si tensiunea, si sa fie pregatita pentru toate concursurile ce vor urma. Desi a fost cea mai mica, am avut enorma surpriza sa nu iasa ultima in clasament. A iesit pe locul 34 din 39 iar asta a contat pentru ea mai mult decat orice cupa si medalie la categoria ei de varsta.
De cand ne-am intors acasa toata lumea ne intreaba ce au facut fetele la concursul din Grecia iar cand le povestim cum a fost (si cu bune si cu rele), inevitabil, urmatoarea intrebare este: Dar ele chiar vor sa faca sport de performanta? (substratul intrebarii este: cumva voi le obligati sa faca asta pentru orgoliile voastre personale si ca sa va mandriti cu munca si rezultatele lor?)
Este o intrebare legitima si ma bucur ca atat de multa lume se intereseaza despre acest lucru. Inseamna ca le pasa de fete si implicit vor sa simta care e motivatia eforturilor noastre si in beneficiul cui. Asa cum s-a vazut in multe situatii, deseori parintii sunt cei care se mandresc cel mai mult cu performantele copiilor si se folosesc de acestia pentru a-si pune pietre la coroana. Daca nu sunt parintii, atunci sunt antrenorii, care se folosesc de copii pentru a obtine rezultate. NIci nu stiu care situatie este mai grava si mai trista: cand copii sunt folositi de parinti sau de antrenori. Dar asta deja este o alta discutie.
Ce vreau eu sa va spun este ca sunt parinti si parinti, sporturi si sporturi, antrenori si antrenori. Exista un cumul de factori care regleaza sportul de performanta iar noi incercam sa ii tinem sub control pe majoritatea dintre ei.
Ne-am dat vietile peste cap la propriu pentru a putea sa le ducem de 4-5 ori pe saptamana la antrenamente, am investit foarte multi bani in echipamente si competitii, insa am facut toate acestea pentru ele, pentru ca le vedem cum infloresc sub ochii nostri. Am avut norocul incredibil sa avem niste antrenori pe care i-as numi mai degraba mentori. Dupa invatatoarele fetelor, sunt singurii oameni pe mana carora am toata increderea sa le las pe fete.
Scrima este un sport al mintii in primul rand, din acest motiv oricata pregatire fizica ai avea, daca nu poti sa gandesti pe plansa atunci nu vei avea nici rezultate.
Dupa ce trecem de subiectul accidente, vorba aia, e plina lumea de ghivece care cad in cap, ajungem la anturaj. De mult timp ma framanta o dilema: cine ii alege pe prietenii copiilor nostri? Noi sau ei?
Am ajuns la varsta la care realizez ca doar simplul fapt ca te afli in proximitatea cuiva nu inseamna neaparat ca aste presupune o relatie de prietenie. Faptul ca ai un vecin pe scara sau un coleg la scoala nu implica obligatoriu si o prietenie. In vremurile pe care le traim, e destul de riscant sa-ti lasi copilul necontrolat, in anturaje pe care nu le cunosti. In cazul nostru, faptul ca fetele fac sport de performanta le-a deschis cumva cercul de prieteni, sunt inconjurate de copii seriosi si ambitiosi. Este un mix de fete si baieti cu varste de la 6 ani la 18. Este genul de grup variat dar verificat, in care stiu ca sunt in siguranta in special pentru ca se afla sub ochii antrenorilor.
Daca mai au timp si de altceva? Sincer nu prea. Asa cum scriam in alt articol, scoala e pe primul loc, de multe ori intr-un mod neelegant, mancandu-le aproape tot timpul liber care e obligatoriu dedicat temelor. Doua zile pe saptamana mai merg la British iar in putinul timp liber ramas merg la sala de scrima. Avantajul este ca acest sport inglobeaza si antrenamente foarte serioase dar si joaca si socializare. Deplasarile pentru concursuri sunt ca niste tabere doar ca mult mai interesante.
Vor fetele noastre sa faca scrima de performanta? Da, o spun cu mana pe inima pentru ca nu fac decat sa repet raspunsul lor. Nu e zi in care sa nu le intrebam daca le place si daca mai vor sa mearga. Si nu a existat o singura clipa in care sa le obligam sa faca ceva impotriva vointei lor.
De fiecare data cand ma intreaba prietenii daca le place fetelor la scrima, ii rog sa le intrebe chiar pe ele. II invit sa vina la antrenamente sau la concursuri ca sa vada mai mult decat un simplu “da”. N-ai cum sa intrepretezi gresit fericirea pe care o emana prin toti porii, nu poti sa nu vezi cu ochii tai mediul in care se desfasoara si cat de bine le face aceasta activitate fizica dar si mentala. Cat de frumos cresc si cum se maturizeaza treptat, cum se intaresc si pe dinauntru si pe dinafara.
Sincer, eu imi doresc foarte mult sa continue pe acest drum, sa aiba si rezultate cu care sa ne mandrim cu totii, insa in final alegerea e doar a lor. Daca la un moment dat vor dori sa renunte, macar vom ramane cu satisfactia acestor ani in care am putut sa le oferim altceva.
Ca sa fiti la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB si sa va inscrieti la Newsletter.
