Cunosc si eu cazuri similare, de adulti care stiu sa munceasca si castiga foarte bine insa in viata particulara sunt pur si simplu un dezastru. Nu au prieteni, nu au relatii, nu au copii, nu sunt fericiti si ajung la un moment dat sa se intrebe ce rost are viata lor?
Asa ca m-am tot gandit, pana la urma la ce ne referim atunci cand vorbim despre autonomie? Cine ne invata toate acele abilitati necesare pentru o viata implinita? Sigur, scoala si familia ne invata o serie de abilitati congnitive, printre care scrisul, cititul, memorarea, capacitatea de a rezolva probleme matematice, rationamente etc.
Insa autonomia, fericirea si succesul pe termen lung implica o serie de abilitati despre care nu ne spune nimeni nimic. Nu ne invata nimeni cum sa ne facem prieteni, cum sa gestionam emotiile, cum sa facem fata stresului. Nimeni nu pomeneste nimic despre responsabilitate, despre abilitatea de a lua decizii favorabile, despre autocontrol si negociere sau despre perseverenta.
Increderea in sine cred ca este de departe regina neincoronata a tuturor acestor abilitati iar una dintre modalitatile cele mai indicate pentru a o dezvolta este practicarea unui sport. Doar acolo, sub supravegherea unui antrenor, avand un cadrul organizat, copiii pot sa invete cum sa depaseasca esecurile si cum sa se concentreze pe reusitele viitoare. In sport copiii invata cum sa-si stabileasca obiective si ce pasi trebuie sa urmeze pentru a le atinge. Sportul este o experienta de viata care nu poate fi comparata si nu poate fi inlocuita cu nimic altceva.
Pentru ca la un moment dat e important sa stii sa faci alegerea intre ceea ce merita sacrificii din partea ta si ceea ce nu merita niciun fel de efort.
Iar in viata, la fel ca si in sport, e important sa stim sa ne evaluam sansele si sa putem sa apreciem la modul cel mai obiectiv daca rezultatele obtinute ne vor aduce satisfactii adevarate sau doar iluzia fericirii.
