De ce inot pentru copiii prematuri

Cred ca sunteti de acord cu mine ca bebelusii prematuri reprezinta o cauza in sine care sesibilizeaza si ne aduce lacrimi in ochi. Chiar daca nu am trait personal experienta de a naste un bebe prematur, e destul sa vedem o poza cu puiul de om cat un ghemotoc care se lupta pentru viata lui, si automat sa ne gandim “cum ar fi fost daca“. Din fericire majoritatea parintilor si bunicilor pot sa alunge repede acest gand insa pentru ceilalti, care au vazut cu ochii lor despre ce e vorba si care au trait pe pielea lor momente la limita, sunt amintiri cu care vor trai toata viata.

Eu ma numar printre cei care au pazit incubatorul, care au pus intrebari la care nu au primit raspuns si care si-au inghitit lacrimile in speranta ca “o sa fie bine“.

Toata sarcina doctorul mi-a spus ca sunt gravida nu sunt bolnava asa ca sa ma port ca atare. I-am urmat sfatul, mai ales ca sunt o fire foarte activa, insa acum ma intreb daca nu cumva am exagerat. Nu o sa stiu niciodata…

Imi aduc aminte perfect acea zi de sambata. Dimineata fusesem la un examen la master si cand am ajuns acasa m-am apucat de curatenie si de spalat rufe. La ora 12 mi s-a rupt apa, la ora 13 eram la spital.

Eram in saptamana 37 si oficial nu s-a declansat nasterea. Nu am avut nici contractii nici dilatatie, desi tot timpul cat l-am asteptat pe dr. mi s-au facut tot felul de injectii (despre care eu presupun niste chestii dar nu am nicio dovada). Am fost monitorizata, e adevarat, dar certitudinea este ca am pierdut aproape ( daca nu) tot lichidul amniotic. Doctorul a venit diminica la ora 9 dimineata si mi-a facut cezariana de “urgenta”. Mda, dupa aproape 20 de ore…

Ce a urmat este intr-o ceata pe care nu sunt foarte sigura ca vreau sa o dau la o parte. Stiu ca m-am trezit din anestezie si am intrebat de bebe, si am tot intrebat si m-au tot amanat, pana la urma a doua zi dupa nastere mi-au adus-o s-o vad, sa fac o poza.

Pana la urma s-a dus Cristi sa o vada, mi-a zis ca e la terapie, ca nu i-a spus nimeni nimic, ca doctorul ginecolog nu mai e in spital, neonatologul e prin spital, ideea era sa asteptam.

Au urmat alte doua saptamani in care puteam doar sa stau 10 minute langa incubator de 2-3 ori pe zi cand celelalte mame mergeau la alaptat.

Diagnosticul a fost de pneumonie si hemoragie intracraniana, neonatologul ma tot acuza ca nu mi-am facut nu stiu ce IGG sau IGM si ca din cauza mea s-a imbolnavit cea mica. Cuvintele astea mi-au ramas adanc infipte in minte si in inima, desi ginecologul, cand l-am intrebat daca asa e, mi-a dat cu dosarul de analize in cap, aratandu-mi negru pe alb ca totul era ok si spunandu-mi sa-i transmit ceva de dulce neonatologului. Ati inteles da? Ei doi erau colegi, se intalneau la fiecare garda, insa comunicau prin mine, facandu-ma sa ma simt vinovata pentru greseli pe care nu le facusem.

Imi aduc aminte, cand am fost in vizita la Regina Maria, toata lumea intreba despre dotari, despre incubatoare, saloane cu rooming in… Eu am intrebat daca au capela. S-a lasat un moment de liniste, toata lumea a incremenit si dupa cateva secunde doctorul s-a adunat si mi-a raspuns. Nu cred ca a inteles cineva de ce am intrebat asta. Pentru ca doar eu stiu cat am plans la usa capelei de la Elias si cat m-a ajutat asta. O data, cand era slujba, preotul mi-a facut semn sa intru insa i-am aratat bratara de la maternitate si a inteles de ce raman la usa. S-a uitat in ochii mei si m-a facut sa inteleg ca cei doi metri care ne desparteau nu inseamna nimic, e destul ca sunt acolo.

Dupa prima prima saptamana de spitalizare, am luat un virus intraspitalicesc si mi s-a infectat operatia. Nu intru in detalii, cine a avut puroi la cezariana stie despre ce e vorba. Dar asta nu mai conta, tot ce-mi doream era sa fie Alexandra bine.

Dupa doua saptamani ne-au externat, mesajul a fost “noi am facut tot ce-am putut, sa speram ca o sa fie bine“. Nu stiu daca va dati seama cum suna aceste cuvinte cand pleci din maternitate dupa doua saptamani de terapie intensiva si ai in mana trimiterea catre IOMC, pentru ecografii transfontanelare (sper ca am scris corect, chiar nu vreau sa caut hartiile sa verific) lunare, cel putin 6 luni. In acel moment eram bine, chiar daca nu stiam inca acest lucru. Ce era mai rau trecuse si din fericire dezvoltarea a fost normala si nu au existat sechele la nivelul creierului.

Insa la IOMC am vazut scene de cosmar cu alti bebelusi care nu au fost la fel de norocosi. Tot acolo am vazut si primul sicriu de bebelus. O cutie alba, frumos decorata, care in alte conditii ar fi putut fi usor confundata cu o casuta de papusi. Langa el erau asezate frumos hainutele, tot la fel de mici ca de papusi. Nu am putut sa nu ma gandesc cat de aproape am fost si sa nu ma intreb oare cum pot parintii respectivi sa mai traiasca? Oare ce s-a intamplat? Oare se putea face ceva? Oare eu as fi putut sa ajut cu ceva? Nu stiu.

Insa acum stiu ca pot si fac. Mult, putin… Dumnezeu stie.  De-a lungul timpului am fost alaturi de multe campanii, pe multe dintre ele le-ati vazut pe blog sau pe FB. Iar acum sunt direct implicata in campania Fire de dragoste initiata de Corina si Diana, fondatoarele Asociatiei Unu si Unu.

Multa lume m-a intrebat direct sau indirect “Ce-i prostia asta cu botosei si caciulite. Asta e important, cand exista atatea probleme?“. “Si cuiburile, alea ce mai sunt? Si nu-mi spune ca le folosesc in maternitati ca nu te cred!“

Ba da! Le folosesc, chiar Alexandra a avut parte de un cuib improvizat si sunt sigura ca asta a ajutat-o sa nu se simta singura dupa nastere, cand nu a putut sa se cuibareasca in bratele mele sau sa simta caldura mea sau a lui Cristi. Sunt sigura ca nu s-a simtit chiar pierduta intr-un spatiu mult prea mare in care s-a trezit dintr-o data dupa ce s-a nascut, si care nu avea nimic in comun cu locut in care traise pana atunci. In caz va intrebati, asa arata un cuib improvizat dintr-un scutec, dupa cum puteti vedea, poza este facuta in 2006, acum 8 ani si ceva, in maternitatea Elias.

Cat despre botosei si caciulite, cu siguranta nu pot sa afirm ca ar putea salva vieti. Cred ca ar fi o exagerare. Insa cred cu tarie ca atunci cand copiii sunt bolnavi, nu supa e cea care ii face bine pe copii ci dragostea cu care mama gateste supa. Si mai cred ca atunci cand mama e bine si optimista si increzatoare si stie ca nu e singura, atunci si copilul e bine.

Si va rog sa faceti un exercitiu de imaginatie sa va ganditi cum este sa-ti vezi copilul doua saptamani la terapie intensiva asa cum este in poza urmatoare, si cum ar fi sa-l vezi avand niste botosei caldurosi in picoare, si o caciulita pufoasa in cap, toate lucrate cu dragoste de cineva.

Si ganditi-va ca Alexandra s-a nascut la 37 de saptamani. Exista prematuri nascuti si la 31 sau chiar mai devreme. Noi pentru ei inotam, si pentru parintii lor. Va rugam sa ne ajutati donand oricat vreti aici. Pentru ca 50 de lei sau 80 sau 100 sau 200 nu inseamna aproape nimic. Nimic mai mult decat cateva pachete de tigari sau o pizza in oras sau poate o jucarie scumpa pentru un copil norocos. Va multumim!

Comenteaza cu contul de FB