Cum ne-am imprietenit cu temele de vacanta
Anul trecut, in vacanta ce a urmat clasei a doua ne-am confruntat pentru prima data cu teme de vacanta ceva mai consistente. Dupa un an intreg presarat cu “eu nu vreau la scoala” si “eu nu vreau sa fac teme” simpla idee de a aduce in discutie temele de vacanta parea destul de infricosatoare.
Dupa inerentele discutii introductive si dupa ce am raspuns de 1 milion de ori la intrebarea “de ce trebuie sa-mi fac temele?” am ajuns la compromisul: “bine, le fac… daca asa vrei tu….“. Doar ca raspunsul meu a fost si este unul singur:
– Eu nu vreau sa-ti faci temele, eu vreau ca tu sa vrei sa-ti faci temele.
– Eh, imi pare rau sa-ti spun, dar asta este imposibil.
– Poate ti-e greu sa ma crezi dar nu e imposibil. Doar ca tu nu gasesti in acest moment niciun motiv pentru care sa vrei sa-ti faci temele, le vezi doar ca pe o obligatie, ceva ce trebuie sa faci, iar eu vreau sa iti arat ca temele pot fi amuzante. Singura conditie este ca tu sa gasesti ceva ce-ti place la ele astfel incat sa le faci cu placere.
V-am povestit deja cum ne jucam cu temele la matematica. Sa nu va imaginati ca acum matematica este o veselie continua, nici vorba. In continuare dureaza pana intram in starea de joc si trecem de blocajul mental al obligatiei. Dar important este ca intotdeauna avem un punct de pornire, acel “iti aduci aminte cand nu vroiai sa-ti faci temele si ne-am jucat de-a imparatul sau de-a magazinul? Hai sa vezi ca si acum o sa-ti placa”.
La romana lucrurile au stat o idee mai bine avand in vedere ca practic temele pentru vacanta reprezentau o lista de carti pentru a fi citite precum si recomandarea de a transcrie paragrafe sau pagini (dupa posibilitati) pentru a exersa scrisul. Cum spuneam, prima parte a fost usoara pentru ca ii place sa citeasca (cum am reusit performanta asta (da, de mine este vorba 🙂 ), intr-o postare viitoare). A doua parte in schimb a fost destul de complicata pentru ca exista o mica “situatie”. Aveam de-a face cu scris de “doctor” (cum ii spuneam eu) sau cu “cel mai urat scris din lume” (cum ii spuneau altii). Motiv pentru care s-a dezvoltat un anumit complex pentru care nu prea existau resurse sa fie depasit. Acest complex, cumulat cu “obligativitatea” temelor de vacanta, au generat o rezistenta fantastica la ideea de scris doar pentru exercitiu. Si oricat am insistat, oricat am incercat, nu am reusit sa-i pun stiloul in mana pentru a transcrie din carti.
Asa ca am incercat sa schimb putin metoda. Pentru ca, dupa cateva saptamani de frustrari am realizat ca de fapt, scopul meu este sa scrie. Orice, doar sa scrie. Si am renuntat la transcrierea textelor din carti si m-am legat de primul lucru care am vazut ca-i place si ii trezeste interesul. Iar asta s-a intamplat la veterinar, unde in sala de asteptare a strans toate pliantele despre solutii antipurici, mancare uscata pentru caini sau deparazitarea la pisici. Cabinetul veterinar este un fel de a doua noastra casa asa ca s-a entuziasmat imediat cand, a doua zi, am intrebat-o daca nu vrea sa ne jucam de-a veterinarul.
– Ba da, mi-a raspuns cu ochii stralucind. Eu sunt veterinarul si voi veniti la mine cu animalele.
– Perfect, asa facem. I-am raspuns. Andreea si cu mine veneam la tine la cabinet iar tu ne scriai retete pentru cateii nostri care nu vor sa manance si care sunt plini de purici.
– Mami, eu nu vreau sa vin cu cateii, eu vin cu Saha, imi striga Andreea in timp ce cauta pisica prin casa.
Si asa am inaugurat “caietul cu retete de la doctorul veterinar”, unde a transcris aproape toate pliantele adunate de prin cabinet si unde fara sa-si dea seama (sau fara sa o afecteze) si-a antrenat scrisul.
Dupa o perioada, in timp ce faceam impreuna o prajitura, mi-a mai venit o idee.
– Stii ce-ar fi tare, i-am zis? Sa iti faci si un caiet cu retete de prajituri. Sa fie doar al tau si cand mai gatim, tu imi spui ce am de facut. Ce zici?
– Ce tare, eu ma duc sa-mi iau un caiet si tu imi cauti cartea de bucate sa aleg ce retete vreau eu.
Si asa am vazut minunea, al doilea caiet care se umplea in fiecare zi, pagina cu pagina, cu un scris din ce in ce mai ordonat si mai cursiv.
A trecut un an de atunci si nu vreau sa ramaneti cu impresia ca acum are un scris caligrafic. Nici vorba. Dar dintre toti colegii, ea a facut cele mai mari progrese si a fost felicitata in fata clasei pentru asta. Iar ziua in care s-a intamplat acest lucru a fost una dintre cele mai frumoase zile din viata ei de scolar si unul din momentele de care ma leg atunci cand spune ca nu-i place la scoala. “Iti mai aduci aminte cand?”…
Maine va spun ce teme avem anul acesta si cum le-am rezolvat si pe ele.
Ca sa fiti la curent cu noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB sau sa va inscrieti la Newsletter.
