Am aflat cine este castigatorul Concursului Ben Ten

“Foarte frumoasa provocarea lansata de cei de la Cartoon Network. Am sa accept si eu provocarea lor si am sa va spun povestea unui pusti, adica eu, de la varsta de 10 ani.
Imi aduc aminte ca eram in clasele primare pe atunci..si ne placea foarte mult sa ne jucam fotbal. (conditiile materiale erau de asa natura, incat parintii si-au permis sa ne cumpere doar o minge, ca bicicleta ne-o facuse tata, gasise un cadru, niste roti, o sa si cam aia a fost).
Eram vreo 10 prieteni care dupa ore, intotdeauna ne opream o ora sa jucam fotbal pe un teren improvizat de pe islaz. Pentru noi, aceasta ora de fotbal era ca o gura de aer proaspata sau ca o vacanta in Tenerife pentru unii acum. Eram cu totii atat de buni prieteni, ca faceam aproape toate activitatile impreuna : invatam (toti eram niste elevi foarte eminenti), mancam impreuna, din cand in cand mai dormeam unii la ceilalti, ne jucam impreuna, cu alte cuvinte relatia noastra era una foarte speciala. Asta pana cand, intr-o zi am primit o veste care ne-a lasat fara cuvinte. Prietenul nostru, am sa-i spun Mihai, simtindu-se rau in ultima perioada si obosea foarte des, parintii au decis sa mearga cu el la doctor. Dupa mai multe investigatii si consultarea mai multor specialisti, i s-a dat verdictul : avea o malformatie la inima, care necesita de urgenta operata. Fara aceasta operatie, sansele lui de supravietuire erau nule. Iar aceasta operatie, nu era posibila decat in strainatate. Cu totii faceam parte din familii modeste, iar pentru noi orice suma de ordinul zecilor de mii era ceva de neimaginat.
Din ziua in care am aflat cumplita veste, totul s-a schimbat. Mihai abia mai putea veni la scoala (medicii recomandandu-i repaus tota), de jucat fotbal nici nu se mai putea pune problema. Acum, acea ora de dupa scoala, s-a transformat intr-o ora in care ne uitam unii la ceilalti si parca fiecare in sinea noastra incerca sa gaseasca o solutie care sa il ajute pe Mihai. Desi ne treceau multe idei prin cap, parca ne simteam neputinciosi si nu stiam cum sa le realizam.. Dar una peste alta, trebuia sa facem rost de bani. In situatia in care era Mihai, orice suma era binevenita.
Dupa cateva zile in care ne-am gandit si ne-am razgandit, intr-o noapte, mi-a venit o idee. Cum locuiam intr-o zona de dealuri si paduri, zona era renumita datorita alunelor de padure si maceselor. Si parca Dumnezeu tinea si cu noi..era chiar perioada in care se culegeau aceste fructe. In sinea mea, stiam ca era o varianta buna de pus in practic, doar ca aveam nevoie de mult ajutor, atat din randul profesorilor, cat si a satenilor.
Dis de dimineata cum am ajuns la scoala, le-am povestit prietenilor mei ideea si desi nu stiau ce sa zica la inceput, au dorit sa afle totusi planul la care ma gandisem.
In primul rand am asteptat sa vina toti colegii si domnul invatatorul in clasa. Deja in mintea mea se dadea o lupta cum sa incep, cum sa fac ca aceasta idee sa se si realizeze; ideea e ca nu a durat mult si chiar inainte de inceperea orei, m-am ridicat in picioare si am spus tuturor ideea mea. ( trebuie sa spun faptul ca intreaga comunitate ii stia problema lui Mihai si cu siguranta toti l-ar fi ajutat). Vreau sa va zic ca a durat dezbaterea cel putin 2 ore; s-au facut planuri pe hartie, socoteli, ce trebuie sa facem, cum sa facem, cu alte cuvinte, toti au fost incantati de ideea mea si eram cu totii nerabdatori sa o punem in practica. Dupa aceste 2 ore de dezbateri, invatatorul ne-a rugat sa mergem acasa, ca aceasta idee trebuie sa capete un impact mai puternic si trebuie sa mai vorbeasca cu cateva persoane importante din sat.
Cert este ca a doua zi, era o zi frumoasa de vineri, invatatorul venise cu niste vesti grozave : incepand chiar de a doua zi, timp de o saptamana, toata scoala va merge la cules de macese si alune de padure. Cu alte cuvinte, facuse cumva sa avem o saptamana libera ca sa putem face acest lucru. Pentru noi a fost o veste grozava, eram cu totii entuziasmati si bucurosi, ca in sfarsit il vom putea ajuta intr-o oarecare masura pe Mihai.
Cu siguranta eram peste o suta de elevi in scoala, in plus de asta ni s-au alaturat toti profesorii si multi sateni. Pot zice ca a fost o adevarata strangere de forta.
In cele 9 zile avute la dispozitie, impartiti fiecare foarte bine pe sectoare, pe poienite, pe tufisuri de macese, s-a strans o cantitate imensa de macese si alune de padure. Nu imi aduc aminte daca am stiut vreodata cantitatea exacta, cert este ca dupa aceste 9 zile de munca, in care cu totii eram franti de oboseala si rani vii pe maini, picioare sau corp ( de la tepii din maciesi), am fost rasplatiti pe masura. Marea veste o aflaseram cu totii, abia atunci cand s-a terminat munca: firmele care au colectat aceste fructe, plus alte firme din vecinatatea comunitatii noastre, urma sa acopere toate cheltuielile necesare operatiei prietenului nostru Mihai. Au fost cu totii atat de impresionati de initiativa noastra, ca indiferent ce cantitate de fructe se aduna, banii necesari operatiei lui Mihai avea sa ii primeasca. Nu pot descrie in cuvinte ce bucurie a fost in inimile noastre, mie personal nu imi venea sa cred ca de la ideea mea mica, am reusit sa facem un lucru atat de mare, un lucru care a readus speranta si bucurie prietenului nostru.
Acum nu imi pot aduce mie toate meritele..as fi ipocrit. Daca nu s-ar fi implicat scoala, cei din primarie sau autoritatile locale, nu am fi putut realiza un lucru atat de mare.
Prietenul nostru Mihai a fost operat, iar operatia a fost un succes. Chiar si dupa atatia ani, vreo 20, ne aducem aminte cu drag de acest episod din viata noastra si suntem si mai bucurosi ca acum Mihai e bine, are o familie frumoasa si este un om important in satul copilariei.
Chiar daca multi dintre noi suntem prin toata lumea imprastiati, de Craciun sau de Paste ne reintoarcem cu drag, cu totii in satul copilariei, impreuna cu famiile noastre, si ne bucuram ca suntem din nou impreuna.”