Isabelle
Alice Miller – “Desteptarea Evei”
“Isabelle, o actritã în vârstã de 50 de ani, de origine din Chicago, mi-a povestit de curând printre altele de vizita la un internist care-i fusese recomandat de mai multe persoane. La momentul respectiv ea suferea de o inflamatie cronicã de colon, care se manifestase pentru prima datã dupã ce suferise un soc psihic. Isabelle era absolut convinsã cã trebuie sã se apropie pe rând, cu ajutorul altcuiva, de fiecare din sentimentele provocate de socul suferit, pentru a întelege declansarea bruscã a bolii, semnificatia si virulenta acesteia. De aceea a refuzat sã ia antibiotice. Nu avea febrã, dar avea crampe, pe care ea le simtea ca fiind expresia suferintelor sufletesti reprimate. Deja consultase mai multi medici, inclusiv homeopati, dar toti ascultaserã prietenos povestea problemei ei si în final îi prescriseserã medicamente. De la acest medic nou a sperat mai multã participare si întelegere, mai ales cã el o rugase în primul rând sã descrie cele mai importante boli avute în trecut si pãrea sã asculte cu atentie. Isabelle a fost foarte multumitã cã reusise în zece minute sã-si prezinte principala problemã. Toatã viata ei depãna ca un fir neîntrerupt experienta cã toti ignoraserã suferinta ei psihicã si pretindeau cã o vindecã prin medicamente. Adesea suferise din cauza efectelor secundare ale diverselor medicamente, fãrã ca acestea s-o fi eliberat de simptome, ceea ce îi accentua si mai mult frica. In efortul ei de a cãuta cauza, i-a explicat medicului cã are dureri, dar este dispusã sã le ia în calcul pentru cã era convinsã cã acestea vor trece de îndatã ce va întelege motivul bolii. Mai multe organe îi fuseserã deja extirpate, dar de fiecare datã se anunta câte un alt organ care trebuia si acela scos. Nu mai voia sã repete aceeasi poveste. Medicul a ascultat-o pânã la capãt, si-a fãcut si notite, iar când ea s-a oprit el a luat blocul de retete si i-a prescris trei sãptãmâni de antibiotice, spunîndu-i cã trebuie sã înceapã tratamentul imediat, ca sã nu se imbolnãveascã de cancer si sã riste o nouã operatie si eventual extirparea unei portiuni din colon. Femeia s-a speriat îngrozitor si a vrut sã continue discutia, dar medicul i-a arãtat ceasul si i-a spus cã-l asteaptã pacientii, adãugând cã acum stie ce o asteaptã si poartã singurã rãspunderea dacã nu urmeazã strict indicatiile lui. Nu e de mirare cã disperarea si durerile lui Isabelle s-au accentuat în zilele urmãtoare. Ulterior, când la recomandarea altui medic si-a fãcut diverse analize, nu s-au gãsit nici un fel de probleme în sânge sau anomalii la ultrasunetele fãcute pentru intestin. A mai asteptat cu cura de antibiotice si a gãsit o psihoterapeutã cu care a reusit sã prelucreze socul care declansase boala. A reusit sã-si exprime emotiile si sentimentele foarte puternice care au dus-o înapoi la situatii din copilãria timpurie. Deja dupã câteva sãptãmâni simptomele din zona colonului slãbiserã si ea a început sã înteleagã tot mai bine cum în toate acele boli se reflecta restristea copilãriei ei. Bineînteles cã nu întotdeauna pot fi gãsite în scurt timp cauzele multiple ale unei asemenea îmbolnãviri, dar când acest lucru reuseste, urmãrile sunt uluitoare. Conditia sine qua non este în orice caz ca pacientul sã fie pregãtit sã meargã pe acest drum. Dar la fel de important este ca sansele terapeutice ale unei asemenea metode , ale vorbitului si ascultatului, sã nu fie
ignorate. Am ales tocmai aceastã întâmplare, din multitudinea de alte întâmplãri cu medicii care mi-au fost povestite de pacienti, deoarece evidentiazã atât de clar o dinamicã ce de multe ori îi scãpa pacientului suferind si care este si menitã sã-i scape. Aceastã dinamicã se naste din nevoia medicilor de a-si musamaliza propriile temeri si sentimente de neputintã si în acest fel de a-si salva prestigiul. Am convingerea cã prezentarea foarte clarã a rolului distructiv jucat de medicinã în viata Isabellei l-a confruntat pe medic cu o problematicã la care el probabil nu reflectase niciodatã, cu care nu voia sã se confrunte sau la care pur si simplu nu a fãcut omeneste fatã. La început el a pãrut gata sã se dedice istoricului bolilor pacientei, în speranta cã ea va descrie ca si majoritatea celorlalti pacienti simptome pe care el învãtase la universitate cum sã le trateze. Dar ea a vorbit despre cu totul alte lucruri, i-a arãtat cum tratamentele medicale i-au tot distrus organele, cum au obligat-o la tot felul de operatii care se pãrea cã la rândul lor fãceau necesare alte operatii. Este improbabil ca acel medic sã nu fi auzit niciodatã de cazuri asemãnãtoare de-a lungul studiului si practicãrii meseriei lui. Dar fundalul psihic se pare cã îi era necunoscut, probabil fiindcã la universitate nu se predã despre modul cum în autodistrugerea necrutãtoare a unui pacient se reflectã istoria tragicã a copilãriei acestuia. Se poate vorbi aici de autodistrugere? Se poate apãra un pacient de operatii care nu numai cã îi sunt recomandate urgent de mai multi specialisti, dar îi sunt impuse ca singura sansã de supravietuire? Unde sã caute sfaturi dacã nu la aceste autoritãti în materie? De acord, un om care a trãit în copilãrie cu pãrinti care au putut sã-si prelucreze propriile temeri si celelalte sentimente fãrã sã le transfere asupra copilului va observa imediat cã în cazul relatat aici medicul încearcã doar sã transfere frica lui asupra pacientei. Tocmai pentru cã un om care a crescut fãrã mistificãri si maltratãri nu a trãit acest tipar de reactive în copilãrie, el si-a dezvoltat capacitatea de a demasca orice manipulare inconstientã. Dar probabil cã nici nu va suferi de enterite cronice dacã a putut articula în copilãrie ceea ce simtea. De aceea asemenea oameni intrã foarte rar în categoria pacientilor cu boli psihosomatice, care, dimpotrivã, au fost nevoiti în copilãrie sã-si dezvolte un cu totul alt comportament, si anume sã nu punã întrebãri, sã preia temerile altora, sã tolereze contradictii si sã se supunã sistemului autoritãtii. si poate cã sunt siliti sã facã toatã viata acest lucru, dacã împrejurãri favorabile nu le înlesnesc o nouã orientare. Pentru Isabelle discutia cu medicul internist a reprezentat un punct de cotiturã. Ea remarcase foarte bine ceea ce lui îi scãpase în relatarea ei si a realizat cã acum depindea de ea sã tragã concluziile. Nu putea pretinde ca un strãin, chiar medic de renume fiind, sã reuseascã în zece minute sã capete o privire de ansamblu asupra tragediei ei. Nu era nici pregãtit, nici motivat pentru acest lucru. Era sarcina ei sã descifreze mesajul propriului trup. Numai ea putea si trebuia sã realizeze acest lucru. A devenit tot mai constientã cã simptomele îi povesteau ceva din copilãria foarte timpurie si cã pentru a se apropia de istoria lor avea nevoie de un însotitor competent. Simtea cã nu ar fi putut scoate la ivealã si suporta de una singurã durerile copilului din ea. Trebuia sã gãseascã un martor cãruia sã îi poatã spunã »Uite, asta este ce mi s-a întâmplat« si care sã fie dispus sã ia totul în serios deoarece a trãit si el asa ceva în copilãrie. Când Isabelle a reusit în sfârsit sã gãseascã un asemenea însotitor si sã prelucreze emotional socul trãit cu multe luni în urmã, a reusit cu acest ajutor sã descopere si sentimental absolut de neajutorare în care îsi petrecuse copilãria. Dupã ce Isabelle îsi idealizase tatãl timp de cincizeci de ani, a reusit în sfârsit cu ajutorul terapeutei sã permitã adevãrului sã iasã la ivealã. Tatãl ei, un dermatolog renumit, abuzase sexual de ea în primii ani de viatã si, fiindcã ea nu putuse sã vorbeascã despre sentimentele ei cu nimeni, suferise foarte des de dureri de burtã si constipatie. Reactia tatãlui fusese sã-I facã clisme, care-i provocau alte dureri. În plus tatãl îi pretindea la acele clisme sã tinã în ea cât mai mult fecalele. La nivel simbolic acest lucru însemna pentru copil sã trebuiascã sã tacã, sã rãmânã singurã cu torturile si sã se supunã autoritãtii tatãlui. Însã autoritatea aceasta nu se manifesta în nici un caz prin brutalitate deschisã, ci în special prin ignorarea personalitãtii copilului. Tatãl o degradase la rolul unui obiect de la care el îsi obtinea satisfactia, fãrã a se interesa catusi de putin de consecintele faptelor lui pentru viata ei. Una din consecinte era aceea cã Isabelle se supusese decenii întregi doctorilor asa cum fusese nevoitã în copilãrie sã se supunã tatãlui. Pe atunci nu avusese de ales, deoarece mama ei nu o protejase. Dar de ce si mai târziu? Ca femeie adultã si cultã ar fi avut fãrã îndoialã posibilitatea sã îsi aleagã un medic (bãrbat sau femeie) care s-o asculte cu adevãrat. De ce nu a fãcut-o niciodatã? Astãzi este de pãrere cã nu a putut s-o facã pânã nu a vãzut cum se purtase tatãl ei cu adevãrat cu ea. A venit la mine dupã ce citise cartea scrisã de Marie-France Hirigoyen, Mãstile mârsãviei, si fusese de pãrere cã în sfârsit a gãsit cheia care sã-i permitã accesul la viata ei. Isabelle tocmai absolvise o psihanalizã clasicã, al cãrei rezultat era cã fusese capabilã sã spunã pe nume »greselilor« pãrintilor ei, dar ca adult fusese nevoitã sã le înteleagã. Boala de colon la cincizeci de ani, seria de operatii si lectura cãrtii mentionate i-au demonstrat cã îsi distruge viata dacã mai încearcã sã mentinã în viatã imaginea idealizatã a tatãlui si sã ignore semnalele corpului. În Mãstile mârsãviei Isabelle a gãsit descrierea unei perversiuni ale cãrei caracteristici îi erau binecunoscute trupului ei. Ratiunea însã refuza sã constientizeze caracterul tatãlui ei. Acest refuz a fãcut sã fie necesar ca durerile fizice sã nu înceteze pânã când Isabelle nu s-a confruntat cu întregul adevãr. Abia dupã descoperirea situatiei timpurii din copilãrie a înteles si de ce nimeni nu-i oferise compasiune si întelegere pentru ceea ce ea numea »socul ei«. Fiindcã dincolo de faptele pe care încerca sã le împãrtãseascã se ascundea suferinta fetitei care nu putea vorbi, care era total dependentã de întelegerea adultilor si fusese lãsatã singurã. Astfel Isabelle a simtit socul, dar întreaga dimensiune a trãirii i-a rãmas si ei inaccesibilã atâta vreme cât a vrut sã-si pãstreze cu orice pret iubirea pentru tatãl ei. Vãzând lucrurile din afarã, nu se întâmplase de fapt nimic spectaculos, nici un accident, nici un infarct, nici un eveniment care sã-i asigure imediat compasiunea oamenilor din jur. Ceea ce o lovise pe Isabelle ca un fulger din senin fusese realizarea cã se lãsase pradã unui tipar care-i distrugea viata, sãnãtatea si relatiile. Pentru a explica mai clar cum ajunsese la aceastã realizare, trebuie sã relatez aici câteva detalii. Socul a avut loc când Isabelle si trupa ei de teatru se duseserã pentru a juca o piesã la Dublin, orasul unde îsi trãise ea copilãria. Ea îsi propusese sã-l viziteze pe vechiul ei prieten John, despre care întotdeauna simtise cã o simpatiza si o întelegea. Cei doi se pierduserã din vedere cu treizeci de ani în urmã, când Isabelle emigrase în SUA. Acolo ea se cãsãtorise, nãscuse doi bãieti, însã divortase de sotul ei Bernhard dupã o cãsnicie scurtã. Se gândea rar la John, deoarece Irlanda îi devenise strãinã între timp, dar când o fãcea se simtea întotdeauna cuprinsã de gânduri calde. Uneori se întreba: De ce nu am rãmas cu John? El m-a iubit cu adevãrat. Oare am fugit de propriul meu noroc? In imaginatia ei îl vedea pe John tot ca pe tânãrul timid si visãtor pe care ea îl admira si care nu avea nici un fel de pretentii de la ea. Partenerul ei din prezent, Peter, era cu totul altfel, avea nevoie permanent de confirmarea ei si devenea furios la cele mai mici frustrãri. El nu o însotise pentru piesa din Dublin, deci Isabelle era pregãtitã s-o „reîntâlneascã” pe fetita care tocmai iesise de la scoala de cãlugãrite. În sfârsit liberã, voia sã uite totul cât mai repede: bãtãile, umilintele, controlul permanent si camera întunecatã în care fusese de atâtea ori încuiatã pentru cel mai mic semn de rebeliune. Iar acum ea voia sã audã de la John cât simtise el pe vremea aceea din furia ei, din teama si singurãtatea ei. Dar John nu observase nimic. Acum, la întâlnirea lor în Dublin, el chiar a încercat sã-i scoatã din cap propriile amintiri. »Nu, te înseli«, i-a spus el, »pe atunci erai veselã, plinã de viatã, relaxatã, nu se vedea absolut nici o suferintã la tine. Nu mai stii cum dansam, cum mergeam la concerte, la teatru? Erai curioasã si aveai poftã de viatã, iar eu te-am admirat foarte mult.« Isabelle n-a stiut, nu stia încã de ce s-a simtit dezamãgitã. El era prietenos si spunea adevãrul. Pe vremea aceea el vãzuse numai ce-l lãsase ea sã vadã. Totusi, dupã aceastã întâlnire Isabelle se trezise în mijlocul noptii într-un hotel strãin din Dublin, orasul copilãriei ei, cu puternice colici intestinale. N-a vrut sã cheme un medic, fiindcã simtea cã durerile aveau o legãturã cu revederea cu John, dar nu stia ce anume îi provocase socul. Abia cãtre dimineatã, când a izbucnit disperatã în lacrimi, durerea sufleteascã a cuprins-o treptat si crampele au încetat aproape imediat. Treptat i-au revenit si cuvintele: »Nici mãcar John nu mi-a vãzut suferinta, el vedea în mine doar fetita veselã, ceea ce uneori eram, dar în multe am jucat teatru si fatã de el si fatã de mine. Nimeni nu m-a vãzut niciodatã, întotdeauna fusesem absolut singurã cu tot ce mã rãnea.« Speranta de a întâlni în John un martor initiat se dovedise o iluzie. Isabelle a plâns atât de violent cum n-o mai fãcuse niciodatã în viata ei. Pentru a nu fi singurã cu aceastã suferintã a vrut sã-l sune pe Peter. Dar, plinã de menajamente cum era, nu a vrut sã-l trezeascã. A asteptat încã sapte ore, sã se facã ziuã si în Chicago, si l-a întrebat dacã poate s-o asculte putin, cã acum are nevoie de asta pentru a nu plânge singurã. Nu i-a venit usor sã-l roage pe Peter sã facã asta pentru ea, n-o mai fãcuse niciodatã, dar nevoia de a primi un semn de compasiune de la cineva apropiat era în acel moment atât de puternicã, încât a renuntat la orice precautie. Mai târziu mi-a spus: »Evident cã îmi doream întelegere, fiindcã eu însãmi nu mã puteam întelege, nu puteam pricepe de ce un motiv »mãrunt« provocase brusc o asemenea cascadã de lacrimi, dar chiar si fãrã întelegere mi-ar fi fãcut bine sã aud un cuvânt bun de la Peter. Cu toate acestea, ceea ce am auzit au fost reprosuri brutale. In mod evident telefonul meu îl suprasolicitase total. Ce-mi venise, sã-l iau asa prin surprindere, cã el acum trebuie sã se ducã la biroul lui de avocati si acolo o sã aibã de ascultat destule griji. Eu dramatizez totul, oare nu-mi ajung tragediile de pe scenã? În fond el mã sfãtuise sã nu fac aceastã cãlãtorie, dar eu oricum nu-l ascult niciodatã. si în afarã de asta e perfect normal ca o vizitã în orasul natal sã declanseze amintiri, asta trece repede.« Dupã acea convorbire Isabelle a încercat ca de obicei sã înteleagã situatia lui Peter, suprasolicitarea, poate chiar teama în fata intensitãtii sentimentelor ei, dar corpul ei nu mai voia sã fie complice si i-a semnalizat imediat dezamãgirea cu noi colici, care au obligat-o sã meargã la un doctor. Acesta i-a dat medicamente homeopatice si în ciuda noptii nedormite Isabelle a putut iesi pe scenã în seara urmãtoare, însã era atât de epuizatã si de îndoliatã sufleteste încât a doua zi s-a întors acasã. În Chicago durerile s-au prezentat din nou si în felul acesta boala a devenit »cronicã«. A fost la nenumãrati medici, a înghitit nenumãrate pastile, pânã când a întâlnit-o pe psihoterapeuta la care a putut realiza ce însemnase pentru viata ei de pânã atunci abuzul sexual al tatãlui. Eu nu sunt de pãrere cã simpla revelare a incestului ar fi fost de ajuns pentru a o vindeca pe Isabelle. Aceastã descoperire, însotitã de sentimente puternice legate de ea, era cu sigurantã o conditie necesarã, dar nu suficientã pentru vindecare. Hotãrâtor a fost faptul cã aceastã descoperire i-a înlesnit Isabellei un întreg sir de alte descoperiri si decizii, iluminând dintr-o datã toate relatiile ei cu bãrbatii de pânã atunci, care fuseserã influentate de acest abuz timpuriu si de neîncrederea ei. Aceastã descoperire i-a dat posibilitatea sã-si revizuiascã pozitia si vizavi de Peter. Prin prisma cutremurului emotional din Dublin si a reactiei de respingere si lipsite de empatie a lui Peter la telefon, Isabelle a realizat cât de mult suferise când bãrbatii ignorau realitatea ei. Dar a putut sã realizeze si cât de mare era contributia ei, prin faptul cã simulase în fata lor o cu totul altã Isabelle. Pentru John ea era camarada veselã si fãrã probleme din tinerete, pentru fostul sot Bernhard si ulterior pentru Peter era obiectul disponibil care în aparentã nu avea nevoie de nimic de la ei. Cu cei doi fii acelasi comportament rezulta de la sine din rolul ei de mamã. Însã culmea, tocmai aici, unde disponibilitatea ar fi fost de fapt îndreptãtitã, ea îsi permitea câteodatã sã le refuze copiilor dragostea ei, ceea ce pentru copii era de neînteles, iar pe ea o fãcea de asemenea sã sufere. Isabelle nu putea sã-si exprime adevãratele sentimente decât în meseria ei, dar atunci ele apartineau în mod tragic personajelor pe care le interpreta. Ea însãsi nu avea nici un drept la propria identitate. I se refuzase copilului din ea foarte devreme acest drept de la sine înteles si de aceea ea însãsi a continuat sã si-l refuze timp de cincizeci de ani. Colicile intestinale nemiloase care apãruserã pentru prima oarã în noaptea de dupã întâlnirea cu John o confruntaserã pe Isabelle cu întrebarea: Cine sunt eu de fapt? De ce nu exist în totalitate în toate relatiile mele? Sufãr atunci când ceilalti nu mã vãd, dar cum ar putea ceilalti sã mã vadã dacã eu nu mã arãt, dacã eu îmi ascund adevãrata fiintã? si de ce fac asta? Mai târziu, la terapie, Isabelle si-a putut da rãspunsuri la acele întrebãri. Acolo a realizat treptat cã fusese nevoitã demult, poate încã de când se nãscuse, sã elaboreze o strategie de supravietuire, pentru a se apãra de durerea copilului pe care pãrintii nu îl percepuserã niciodatã ca fiintã, ci îl folosiserã doar pentru satisfacerea propriilor lor nevoi. Pentru a evita aceastã suferintã, Isabelle învãtase sã-si elimine propriile ei sentimente si nevoi, sã le ascundã de altii si de ea însãsi si pur si simplu sã nu mai fie prezentã, sã nu mai existe deloc. Astãzi Isabelle spune cã a fost ca si cum s-ar fi sinucis si este de pãrere cã ea în copilãrie efectuase o scindare a propriei personalitãti.”
Alice Miller – “Desteptarea Evei”
