sarcina

Comments

comments

  • Article By :
    Buna, Eu sunt Ana Maria Mitrus, sunt casatorita – cu Cristi, si sunt mama - pentru Alexandra si Andreea. Imi place sa petrec foarte mult timp cu familia mea si sa ma implic in tot ce inseamna cresterea si educatia fetitelor. Imi place sa cos si sa mesteresc, imi place sa citesc si sa aflu lucruri noi si interesante in orice domeniu. Imi plac oamenii care au ceva de spus si de la care pot sa invat ceva. Imi plac animalele, imi place sa merg cu rolele si imi place marea. Ma bucur de viata si sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

Random Posts

  • Bilantul dupa 1 an de engleza la cursurile pentru copii de la British Council

    A trecut un an de cand fetele au inceput cursurile de limba engleza la British Council. Pentru noi a fost un an foarte greu care a coincis cu inceperea clasei a 5a cu cea mare, si cu amandoua, inceperea antrenamentelor de performanta pentru competitiile de scrima.

    British Council

    A fost un an in care vietile noastre au fost exclusiv organizate in jurul fetelor, deoarece din cauza programului de la scoala, totul era in contratimp. Daca in anii trecuti mergeau impreuna peste tot, anul acesta cand una era la scoala dimineata, cealalta era la scrima si la British Council. Iar dupa amiaza faceau schimb de program.

    Avand in vedere toate cele de mai sus, va dati seama ca au fost zile in care pur si simplu a trebui sa taiem ceva de pe lista. Martea si joia de exemplu, Alexandra avea scrima de la 8:30, British de la 10:30 si scoala de la 12. Daca adaugam temele pe care si le facea seara, ajungem la un program de aproape 12 ore pe zi, pentru un copil de 11 ani.

    E de inteles ca in zilele cand avea de invatat pentru vreun test la scoala, am lasat-o sa lipseasca de la orele de engleza si nu mica mi-a fost mirarea cand, dupa vreo 2-3 absente am primit de la British Council un mail in care mi se spunea care este situatia ei la cursuri, cum se descurca, cate prezente si absente are, precum si recomandarea unei anumit procent de ore prezente la cursuri pentru a atinge progresul scontat.

    Sa stiti ca nu doar cursurile limba engleza au fost sacrificate datorita programului, am mai renuntat si la antrenamente si de cateva ori a lipsit de la scoala. Diferenta de atitudine si organizare de la British Council (ma refer la scoala, evident ca antrenamentele nu pot fi incluse in aceasta comparatie 🙂 ), a fost ca imediat dupa sfarsitul orei am primit pe email, notificare despre ce anume s-a predat la clasa, ce activitati s-au facut si ce teme au. Toate informatiile sunt disponibile in Edmodo, platforma online de la British Council. Astfel, chiar daca nu a fost prezenta la curs, Alexandra a putut sa recupereze materia, sa repete lectia cu ajutorului CD-ului audio sau al video-urilor și a altor site-uri recomandate (vorbim aici despre resursele gratuite pentru invatarea limbii engleze) si astfel nu a ramas in urma cu materia. A putut sa ia legatura singura cu profesoara (tot pe platforma) dar si cu colegii atunci cand a avut nevoie de informatii suplimentare.

    Cu Andreea nu am avut probleme de genul, fiind in clasa a doua lucrurile au fost foarte usor de gestionat asa ca progresele au aparut mult mai repede.

    Am sa fac un fel de comparatie intre ele, pentru ca mie mi se pare interesant, insa nu-mi dau seama daca vorbim de un comportament care poate fi generalizat:

    • Andreea, fiind mai mica si mai fara griij, s-a bucurat mult mai mult de toata experienta de la British Council. Imi povestea tot ce au facut in clasa, isi facea temele cu zambetul pe buze, asculta cantecele si canta cu voce tare si s-a dat mult mai repede drumul la vorba.
    • Alexandra, in schimb, coplesita de responsabilitatile pe care le avea la 10-11 ani (iar aici ma refer aproape exclusiv la scoala, teme si materie multa si grea), s-a adaptat mult mai greu la inca o sarcina in plus. Au fost cateva dati in care a vrut sa renunte si a fost nevoie de multa munca de convingere pentru a depasi acest obstacol (sincer, dorinta ei era sa renunte la scoala nu la cursurile de engleza, dar din fericire nu a renuntat la nimic 🙂 ). Ce m-a incurajat sa continuam a fost atitudinea ei de la finalul fiecarei ore de limba engleza. Modul in care imi povestea despre profesoara, despre colegi, despre activitatile pe care le  fac la ora (si care sunt cu totul diferite fata de ce facea Andreea). Mereu aveau de facut proiecte in echipa si au fost cateva randuri in care echipa ei a castigat, avand cel mai bun proiect. Pur si simplu am vazut-o pe Alexandra stralucind de fericire, sarind pe strada intr-un picior si de-abia asteptand sa vina urmatoare zi in care avea cursuri de engleza. Singurele momente in care i-am vazut aceeasi expresie pe fata sunt cele in care castiga in competitiile de scrima. Cand se uita la noi cu ochii in lacrimi, cand nu stie daca sa rada sau sa planga de bucurie si isi arunca mainile in aer si sare cat de sus poate, parca din dorinta de a-si lua zborul.

    Ce vreau sa va spun cu aceasta comparatie intre fete (desi mai corect spus, e vorba despre o comparatie intre varstele lor), este ca va recomand sa incepeti engleza la varste cat mai fragede. E mult mai usor, totul e o joaca, iar cand lucurile vor deveni cu adevarat grele in alte domenii ale vietii lor, engleza nu va fi perceputa ca o obligatie ci va face parte din rutina lor.

    Deci, cu cat mai devreme cu atat mai bine, insa niciodata nu e prea tarziu 🙂 .

    Dupa 6-7 luni de engleza, (fara nicio legatura), Alexandra a plecat la un concurs de scrima in Polonia. Au fost aproximativ 12 copii si un singur antrenor. Care nu a putut sa se ocupe de toti in timpul concursului asa ca Alexandra a trebui sa se descurce singura, intr-o tara straina, intr-o limba straina.

    Concursul a fost transmis Live pe internet asa ca noi stateam acasa si o urmaream pe monitor cu lacrimi de bucurie in ochi. In primul rand pentru ca o vedeam cu trage pe plansa si cum victoriile se adunau una dupa cealalta dar in al doilea rand pentru ca o vedeam cum comunica cu arbitrul si cu celalti participanti in engleza. O vedeam cum isi cauta plansa atunci cand era strigata, cum anunta ca vrea sa opreasca meciul si explica ce a patit si chiar de cateva ori am inteles din limbajul nonverbal al ei si al arbitrului ca au o disputa pe tema arbitrajului.

    A fost momentul in care m-am dat un pas in spate si mi-am vazut copilul cu alti ochi. Am inteles ca a crescut, ca e singura, fara noi, si ca se descurca. Am simtit ca drumul ei in viata incepe sa-i apartina din ce in ce mai mult. Cand s-a intors acasa, inca de la aeroport am avut aceeasi senzatie, care m-a luat putin prin surprindere, insa cu care incep sa ma obisnuiesc incet incet.

    Dupa aceasta experienta, tot ce inseamna limba engleza a inceput sa se precipite. A inceput sa fie mult mai preocupata de ceea ce invata, de teme, a inceput sa fie mult mai atenta la filme sau melodiile de la radio si a inceput sa ne intrebe din ce in ce mai des ce anume inseamna o expresie in limba engleza sau cum se traduce o fraza din romana in engleza.

    Andreea a fost putin geloasa pe experienta Alexandrei, din Polonia, pe faptul ca a putut sa-si exerseze cunostintele de engleza atat de bine, insa peste o luna si-a luat revansa. De data asta am fost cu totii in Grecia, unde au participat la un alt concurs de scrima si unde au avut amandoua ocazia sa se integreze intr-un grup multinational de copii si adulti, unde limba comuna era engleza si unde s-au descurcat cu brio amandoua. Nu e ca si cum ar fi stiut la perfectie limba engleza sau ca si cand ceilalti copii ar fi putut sa le ajute (pentru ca si ei erau tot pe la acelasi nivel 🙂 ) insa au reusit sa se inteleaga unii cu altii.

    Pentru mine a fost dovada suprema ca tot efortul a meritat si ca rezultatele sunt mai mult decat satisfacatoare. Va reamintesc ca atunci cand au inceput cursurile de engleza la British Council, nu stiau decat cateva cuvinte in aceasta limba. Adica nivelul era putin peste zero.

    Ce ma bucura cel mai tare este ca amandoua au un accent foarte autentic, au un mod de a pronunta cuvintele de parca sunt vorbitoare native. Cand ne mai aud pe noi vorbind la telefon ne corecteaza pronuntia, chiar daca la nivel conversational noi suntem cu multe clase peste ele. Totusi, la nivel de pronuntie si accent nu avem nicio sansa in fata lor, iar asta face diferenta intre a fi autodidact si a invata dupa ureche (asa cum e cazul nostru) si merge la cursuri de specialitate la British Council.

    Sunt sigura ca ati vrea sa stiti daca vom continua din toamna? Inca nu ne-am hotarat. Singurul detaliu care ne tine pe loc este programul fetelor, extrem de incarcat. Daca am putea sa gasim o varianta in care sa faca amandoua engleza sambata, in acelasi interval orar si in acelasi sediu, raspunsul meu ar fi da, fara nicio retinere. Insa in varianta de cursuri de doua pe saptamana, una dimineata una seara, cu antrenamente la scrima in fiecare zi, s-ar putea sa avem cu adevarat o problema. Sigur, exista si varianta sa le inscriem si sa mearga atunci cand pot si sa lipseasca atunci cand programul nu le permite. Insa pentru mine aceasta varianta nu este foarte ok, simt ca le-as da un exemplu prost, ceva de genul “Hai ca ne apucam de ceva si vedem noi pe urma daca vom continua sau nu, daca facem treaba buna sau doar de facem ca muncim“.

    Ideea e ca mai avem doua luni sa ne hotaram daca vom continua sau nu cursurile de engleza (cu 90% dorinta sa da 🙂 ). Inscrierile la British Council au loc pe tot parcursul verii, insa variantele de orar se epuizează foarte repede. Așa că dacă știți deja ce nivel au copiii, e bine să-i înscrieți din timp. Dacă nu, pot sa sustina un test de nivel gratuit.

    Ca un argument in plus referitor la calitatea cursurilor de engleza de la British Council, va mai spun ceva: fascinata fiind de accentul si de cunostintele rapide de engleza pe care le-am vazut la fete, mi-am dorit acelasi lucru si pentru mine. Asa ca m-am inscris la un curs pentru adulti, care a durat trei luni, de sfarsitul lui martie pana la sfarsitul lui iunie. Dar despre cursul meu de engleza de la British Council, va povestesc intr-un articol viitor.

    Ca sa fii la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uita sa:

    1. Te inscrii la Newsletter  (vei primi saptamanal un email cu ultimele articole publicate)
    2. Dai Like Paginii de FB Meseria de parinte
    3. Te inscrii in Grupul De FB Meseria de parinte 
    4. Dai Subscribe la canalul de YouTube Meseria de Parinte

    Sharing is Caring!  ❤

    ******************************************************************

    Meseriadeparinte.ro este un blog personal, proprietarul de drept este Ana Maria Mitrus.

    Folosirea acestui blog si a serviciilor continute in el, este gratuita, sub rezerva respectarii de catre vizitatori a acestor termeni si conditii.

    Ca vizitator si deci utilizator al blogului confirmi ca ai citit si esti de acord sa respecti TERMENII SI CONDITIILE stabilite de Meseriadeparinte.ro. 

    Articolele publicate  pe Meseriadeparinte.ro se afla sub protectia legilor privind drepturile de proprietate intelectuala (cum ar fi – dar nu limitativ la: L8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, L84/1998 privind marcile si indicatiile geografice).

    Reproducerea oricarui material scris sau ilustrativ din aceste articole este categoric interzisa in lipsa consimtamantului prealabil in scris al proprietarului blogului, Ana Maria Mitrus.

     

    Comments

    comments

  • #ProtejamImagineaCopiilor! Hai si tu in campanie!

    Sunt atat de mici si atat de frumosi incat nu mai putem de dragul lor. Am vrea sa ii vada toata lumea si din fericire acum avem si metodele prin care sa facem asta.

    A stat in fundelet pentru prima data? Postam o poza pe retelele sociale.

    Am mancat singur? A zis mama? A invatat sa mearga?

    Toate sunt realizari care ne umplu de mandrie si de fericire si pe care vrem sa le impartasim cu cei dragi.

    Like-urile primite, comentariile si inimioarele, ne aduc confirmarea ca avem cel mai scump bebelus din lume. Sigur, si ceilalti au farmecul lor, dar al nostru este unic.

    Anii trec intr-o clipa si incepe gradinita. Alte poze cu roluri la serbari, in brate la Mos Craciun, cu colegii la joaca.

    Apoi incepe scoala. Deja are si cel mic telefon si incepe la randul lui sa faca poze. Isi face selfie-uri, le face si colegilor si pentru inceput se distreaza singur.

    Apoi descopera mesageria si incepe sa faca schimb de poze cu colegii.

    Urmatorul pas este un cont pe Facebook unde incepe sa posteze tot ce-i trece prin cap, fara sa aiba nicio regula pe care sa o respecte.

    Coelgii au si ei conturi asa ca viata privata nu mai este chiar atat de privata. La scoala se stie totul. Incep micile rautati, se fura poze, se editeaza, se fac poze pe ascuns in ipostaze compromitatoare. Vorbim despre un bullying digital care nu poate fi oprit si nici macar masurat.

    Niciodata nu poti sa stii unde ajunge poza ta si in ce scopuri e folosita.

    O poza plecat in spatiul virtual are o viata a ei, care nu poate fi controlata.

    Pentru copii e greu sa gestioneze aceasta realitate virtuala care ii inconjoara si care poate sa le controleze viata. Daca apar poze de cand era mic, pe care mami sau tati le-au pus plin de mandrie pe Facebook, lucrurile pot lua o intorsatura dramatica.

    Orice fundulet gol de la plaja, orice baita in cada in pielea goala, poate deveni motiv de inchis in casa si groaza de a da ochii cu ceilalti.

    Lipsa regulilor si a limitelor le poate afecta copiilor viitorul intr-un mod pe care nu putem nici macar sa ni-l imaginam.

    Deja se estimeaza ca in lume a aparut prima generatie de tineri care isi schimba numele deoarece imaginea lor din online este atat de compromisa incat le diminueaza orice sanse la o viata normala.

    In prezent, majoritatea companiilor verifica conturile de pe retelele sociale inainte de a angaja pe cineva.

    In Franta, parintii care posteaza in online poze compromitatoare cu copiii lor, pot fi amendati si pot face chiar inchisoare. O ampla campanie a fost lansata in urma cu doi ani de catre Gendarmerie Nationale, dupa ce un joc in care mamele trebuiau sa posteze 3 poze cu copiii lor si sa dea tag altor mame, a devenit viral.

    Pericolele sunt multe si mult mai grave decat cele pe care le-am prezentat deja mai sus. Dar despre toate acestea vom mai vorbi in articolele viitoare.

    Sigur ca retelele de socializare fac parte din normalitatea care ne inconjoara in prezent si ca nu putem sa le ignoram. Nici nu cred ca ar fi un comportament normal.

    De asemenea, nu zice nimeni sa nu mai postam poze cu cei mici. Insa, e obligatoriu ca acestea sa fie decente, sa nu ii expuna pe cei mici in ipostaze compromitatoare si, ca o masura suplimentara, setarile de confidentialitate sa fie folosite astfel incat pozele sa nu poate fi accesibile necunoscutilor.

    In aceasta vara am asistat la un fenomen al copiilor dezbracati in online, care a depasit orice imaginatie. Deja nici macar varsta nu mai este un criteriu pentru a stopa acest fenomen.

    Iar totul a culminat cu scandalul de la liceul din Cluj, unde copii de 15 ani au fost fotografiati in timp ce mimau sexul  oral in public, la Balul Bobocilor. Pozele au fost share-uite in mod inconstient de un numar extrem de mare de parinti, care de altfel se declarau socati si revoltati de ceea ce vedeau.

    Cumva exista o bresa intre ceea ce credem si ceea ce facem in online. Iar aceasta bresa poate fi umpluta doar printr-o campanie in care sa constientizam pericolele unei expuneri constante si nelimitate a copiilor in online.

    Pentru ca in Romania nu exista nicio referire la dreptul copiilor la intimitate in online, ne dorim sa realizam impreuna un fel de cod deontolgic pentru parintii care vor sa se informeze.

    Sa stablim impreuna niste reguli decente si de bun simt, dupa care sa ne ghidam atunci cand postam fotografii ale copiilor in online si sa stim ce argumente sa aducem atunci cand altii ne fotografiaza copiii fara sa ne ceara acordul.

    Va invitam sa fiti alaturi de noi in aceasta campanie si sa ne spuneti ce reguli credeti ca e important sa fie respectate de parinti?

    Pe masura ce vom primi raspunsurile voastre vom publica un eBook pe care il veti putea consulta de fiecare data cand aveti nelamuriri. De asemenea, il veti putea recomanda prietenilor care sunt la inceput in Meseria de parinte si nu isi pun inca probleme despre dreptul copiilor la imagine.

    Pentru ca vrem sa va multumim pentru implicare, va invitam si la un mic #CONCURS.

    Daca lasati intr-un comentariu o sugestie referitoare la modul in care putem proteja imaginea copiilor in online, puteti castiga un puzzle cu o poza la alegere, precum cel din imaginea de mai jos.

    Aveti la dispozitie 2 saptamani sa ne transmiteti sugestiile voastre iar noi avem 5 premii de oferit. Pe 15 noiembrie vom afla cine sunt fericitii castigatori ai premiilor si vom lasa urmatorul articol din aceasta campanie.

    Ca sa fiti la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   si sa va inscrieti la Newsletter.

    ? Sharing is Caring! ?  Daca ti-a placut acest articol, distribuie-l catre prietenii tai de pe  Facebook (click aici).

     

     

    Comments

    comments

  • Dacă nu eşti atent la visurile tale ratezi o posibilitate foarte importantă de a te înţelege.

    “Tatăl meu era croitor, dar în anii ’30, când eu mi-am trăit copilăria, decăzuse foarte mult, ajunsese într-o stare de sărăcie. Mama era croitoreasă şi ea, dar casnică, pentru că avea de crescut opt copii. Doi dintre fraţii mei au murit în Primul Război Mondial de tifos exantematic. Mama mea a avut această vocaţie a sacrificiului, muncea toată ziua. Aveam o relaţie afectivă foarte puternică cu mama mea. Tatăl meu suferea că nu reuşise să atragă pe niciunul dintre băieţii lui la croitorie şi şi-a zis că poate îi reuşeşte cu mine, mezinul familiei. După ce mi-a explicat vreo oră întreagă cum se mânuieşte foarfeca, a pus diagnosticul clar: „Nu eşti bun de nimic!”. El voia să nu mă mai dea la şcoală – tocmai rămăsesem repetent în clasa a doua, dar unul din fraţii mei s-a dus şi m-a înscris.

    Din păcate, nu pot include printre mentorii mei pe niciunul dintre profesorii de şcoală, deşi mulţi îmi erau simpatici, dar n-au lăsat urme în mine. Primul care m-a marcat a fost Miron Nicolescu, apoi Grigore Moisil, Simion Stoilow, Dan Barbilian (n.r. – numele adevărat al poetului şi matematicianului Ion Barbu), Gheorghe Vrănceanu. Apoi, abia în urmă cu câţiva ani am descoperit mentori în matematicieni pe care nu i-am avut ca profesori, Traian Lalescu, Dimitrie Pompeiu. Sau de pildă Gheorghe Lazăr, pe care îl descopăr ca pe un personaj fascinant. Pentru mine ideea de mentor nu trebuie confundată cu ideea care circulă acum, ideea de modele. Despre fiecare dintre aceştia pe care i-am enumerat pot să vorbesc şi despre lucruri care nu mi-au plăcut la ei. Dar mi-au fost mentori pentru că, într-o anumită perioadă a vieţii, m-au marcat foarte puternic. Mi-am dat seama că oamenii nu sunt niciodată perfecţi. Fiecare om are anumite direcţii în care excelează şi altele în care eşuează

    Dacă nu eşti atent la visurile tale ratezi o posibilitate foarte importantă de a te înţelege. Pentru că, vedeţi, noi în viaţa conştientă avem un autocontrol. În vise, nu-l mai avem. Şi decalajul acesta te face să înţelegi în ce măsură comportamentul tău vine dintr-o reprimare a unui alt eu al tău. Toată psihologia fiinţei umane e axată pe diverse tipuri de eu-ri.

    Toată problema asta este: să ştii, să înţelegi că multe lucruri depind de tine şi să le foloseşti. Ca atunci când discuţi despre viitor să primeze nu imaginea a ceva care vine peste tine, ci imaginea a ceva proiectat de tine. Ca un lucru pe care, în mare măsură, tu îl poţi proiecta. Altfel, cred că optimistul e cel care crede că întâmplarea îl va favoriza iar pesimistul – cel care crede invers.

    În asta constă o adevărată personalitate, cred eu: în faptul că nu se lasă făcut de altul. Să nu te comporţi ca şi cum eşti manipulat: de lecturi, persoane, împrejurări. Să te comporţi prin modul tău personal de gândire. Dar şcoala nu-l învaţă pe elev să gândească cu capul lui. El mereu asimilează şi repetă lucruri care vin din altă parte, nu din capul lui.”

    Solomon Marcus
    1 martie 1925 – 17 martie 2016

    (fragmente de interviu)

    Ca sa fiti la curent cu noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   sau sa va inscrieti la Newsletter.

    Solomon-Marcus

    Comments

    comments

  • Yummy dough – plastilina comestibila

    La inceputul anului am primit de la Edukid (multumesc Laura 🙂 ), oferta de a testa un produs ce va fi lansat in curand. Era vorba de plastilina comestibila Yummy dough, un produs unic in Romania. N-am stat pe ganduri si am acceptat oferta pentru ca e una dintre cele mai nastrusnice idei de care am auzit vreodata :). De-abia asteptam sa vad despre ce e vorba dar din pacate viata a avut alte planuri cu noi in ultima perioada asa ca de-abia saptamana asta am intrat in posesia plastilinei.

    Dar… tot raul spre bine, avand in vedere ca am ajuns cu plastilina acasa fix de ziua Alexandrei. Si astfel pot sa va fac prima recomandare: Yummy dough este un cadou perfect pentru o zi de nastere. Pe langa faptul ca este colorat si contine plastilina. este si cu suspans :).  Va garantez ca imediat dupa ce le veti spune celor mici despre ce e vorba nu veti mai scapa de ei. Eu nici nu am apucat sa ma schimb, am preparat plastilina pe tocuri :).

    Ce e asta?!?!?

    Se mananca?!?!?!

    In cutie sunt 4 plicuri cu praf, fiecare trebuie amestecat cu fix 15 ml de apa. Cand veti vedea ca trei plicuri sunt cu praf alb sa nu va speriati (asa cum facut noi crezand ca e o greseala 🙂 ). Imediat ce adaugati apa, va aparea si culoarea finala.

    Noi am avut parte si de o coincidenta fericita: dupa o saptamana de perfuzii, branule si antibiotic intravenos, Andreea a reusit sa se imprieteneasca cu seringa :).

    Am preparat plastilina si a inceput distractia.

    Cele mici au adus tot arsenalul din casa si s-au pus pe facut fursecuri.

    Cea mai mare descoperire a fost atunci cand au reusit sa faca ciubuce :).

    Va spuneam ca ne-am distrat cu Yummy dough exact de ziua Alexandrei asa ca nu a ratat sansa de a-si face un tortulet :).

    Am umplut tava cu fursecuri colorate si am bagat-o in cuptor, 12 minute la 130 de grade.

    Inainte:

    Dupa:

    Au fost cele mai colorate fursecuri facute vreodata, iata si campionii: porcusorul si foca:

     

    Dar in mod cert, castigatorul absolut a fost tortuletul,

    urmat de ciubuce:

    Momentul degustarii:

    Recunosc ca mie mi-a fost tare greu sa gust din fursecuri si asta doar pentru ca nu puteam sa-mi scot din cap faptul ca e plastilina. O fi ea comestibila dar tot plastilina e :).

    Adevarul este ca de fapt, Yummy dough e un aluat facut doar din ingrediente naturale (fara aditivi artificiali) aprobate de Uniunea Europeana. Dupa ce am stocat bine aceasta informatie am mancat si eu cateva fursecuri si declar cu mana pe inima ca sunt bune. Ca cele de la cofetarie. Si in plus sunt colorate si sunt facute de cele mici cu mana lor :).

    Multumesc Edukid pentru un cadou atat de frumos si de interesant pentru cele mici si pentru o aniversare asa reusita :).

    PS: In cazul in care l-ati vazut si v-ati intrebat ce-i cu el, ei bine, vi-l prezint pe porcusorul dracusor :D.

    Comments

    comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*