Cum am salvat o zi de nastere cand aveam 10 ani

In copilarie am avut cele mai frumoase relatii de prietenie. Eram cu totii mici si fara griji, eram egali indiferent de statutul parintilor. Tot timpul liber ni-l petreceam impreuna si ne placea la nebunie.

La un moment dat, prietena noastra de la etajul 4 ne-a marturisit cat de mult isi doreste o bicicleta. Si cat de mici sunt sansele sa primeasca una avand in vedere ca erau trei frati crescuti doar de mama.

Nici eu eram foarte departe de situatia ei asa ca am inteles-o perfect. Si m-am tot gandit cum as putea sa ii indeplinesc aceasta dorinta, avand in vedere ca nici pe noi nu ne dadeau banii afara din casa.

Dupa un timp mi-a venit o super idee: sa convoc toti copiii din zona si sa ii pun sa stranga borcane goale, sa le vindem si cu banii obtinuti sa ii cumparam o bicicleta.

Deschid o mica paranteza pentru cei care nu au prins perioada in care elevii erau obligati sa colecteze borcane, sticle si maculatura: periodic, nu-mi aduc aminte exact la cat timp, trebuia sa ducem la scoala aceste materiale reciclabile care se transportau apoi la centrele speciale unde se transformau in bani care intrau in bugetul scolii. In timp, pentru ca se strangeau cantitati uriase care erau greu de transportat, ne-a revenit noua obligatia de a le duce direct la centre, unde primeam un bon pe care era notata suma aferenta si pe care il duceam la scoala. Apoi, cei de la scoala mergeau cu toate bonurile si ridicau banii.

Dupa inca o vreme, ni s-a cerut sa aducem direct banii la scoala. Era stabilita o anumita suma pe care se presupunea ca o strangem din colectarea deseurilor reciclabile. Evident ca nimeni nu mai recicla nimic, parintii ne dadeau banii, noi ii duceam la scoala si ziceam ca sunt de la centrul de reciclare si toata lumea era fericita.

Subiectul borcane era foarte sensibil la vremea aceea in randul mamelor deoarece se gaseau foarte greu de cumparat goale. Utilitatea lor era nepretuita toamna cand se facea gem, zacusca si suc de rosii. Inchid paranteza.

In contextul celor povestite mai sus, am estimat ca fiecare dintre prietenii mei are o mica comoara in dulapul de pe balcon. Asa ca i-am convocat si le-am spus planul meu. Au fost acord si impreuna am stabilit cum sa rezolvam cu transportul borcanelor la centrele de colectat. Totul trebuia sa se intample in cel mai strict secret, borcanele trebuiau scoase din casa atunci cand mamele erau la servici si cand vecinele nu erau foarte vigilente.

Toata operatiunea a durat cateva luni, ca sa nu dam nimic de banuit adultilor din jur si nici celor de la centrele de colectare. Sigur ne-ar fi privit suspicios daca veneam cu o cantitate prea mare la un transport.

Intr-un final am reusit sa strangem suma. Nu pot sa va spun cat de fericiti am fost cand, de ziua prietenei noastre am putut sa-i dam banii impachetati frumos intr-o foaie din caietul de matematica pe care ne-am scris toti numele.

A fost mai greu sa-i explicam mamei ei de unde avem banii si sa o asiguram ca nu i-am furat. Intr-un final ne-a crezut. I-a acceptat, si de fiecare data cand se intalnea cu parintii nostri le spunea cu lacrimi in ochi ce copii minunati au. Parintii nostri nu intelegeau nimic dar ii multumeau si isi vedeau de drum.

Nu vreau sa va povestesc prapadul care s-a abatut asupra noastra cand a venit vremea conservelor iar camarile si dulapurile de pe balcon erau goale, fara nici urma de borcan 🙂 .

Va spun doar ca este una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele. Aveam 10 ani si visam sa schimb lumea, iar ideea pe care am avut-o pentru a-mi ajuta prietena, precum si faptul ca am reusit sa o pun in aplicatie, mi-au dat aripile pe care le folosesc chiar si in ziua de azi.

Am acceptat provocarea lansata de Cartoon Network de a impartasi cum visam sa schimb lumea atunci cand aveam 10 ani.

Mi-a placut foarte mult sa imi reamintesc povestea pe care tocmai ati citit-o si mi-ar placea sa aflu si povestile voastre. Asa ca va propun un concurs: lasati un comentariu in care sa-mi spuneti cum visati voi ca veti salva lumea atunci cand aveati 10 ani. Si copiii vostri pot participa la concurs, daca au mai mult de 10 ani evident 🙂 , si pot spune propria poveste.

Inspiratia pentru aceste povesti vine de la Ben 10, eroul unui serial de animatie difuzat pe Cartoon Network.

Atunci când Ben găsește Omnitrixul, un ceas misterios care îl transforma în zece extraterestri prietenosi diferiti, o lume a superputerilor extraterestre se deschide pentru el. Serialul este produs de Studiourile Cartoon Network, având ca producător executiv compania Man of Action Entertainment (Big Hero 6, Generator Rex), cu John Fang (Mixeli, Generator Rex) în calitate de supervising producer.

Revenind la concursul pe care vi-l propun, premiul este mai mult decat atractiv:

Cea mai interesanta poveste va fi premiata cu un skateboard si o casca personalizata cu Ben 10 si un voucher de 1.300 de lei la magazinul Spokes.

Astept povestile voastre in comentarii direct pe blog sau pe Facebook (click pe postarea de mai jos). Puteti povesti orice intamplare in care stiti ca ati facut o fapta buna sau ati ajutat pe cineva.

Concursul dureaza o saptamana, in perioada 27 octombrie – 2 noiembrie 2016, iar povestea castigatoare va fi aleasa de organizatori care vor si trimite direct catre castigator premiul.

Va doresc multa bafta si astept cu mult interes sa-mi spuneti cum visati voi ca salvati lumea atunci cand aveati 10 ani.

Ca sa fiti la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   si sa va inscrieti la Newsletter.

Comenteaza cu contul de FB

16 thoughts on “Cum am salvat o zi de nastere cand aveam 10 ani

  1. ce nu inteleg eu daca va fi ales un singur castigator dintre toate povestile trimise pe toate blogurile sau este cate un premiu pt fiecare blog?
    Mersi!

  2. Aveam in jur de 10 ani si intr-o zi am mers cu bunicul la camp cu caruta ,acolo am gasit cativa pui de catelusi deabia nascuti care fusesera abondonati ,i-am luat si i-am hranit cu biberonul pana au mai prins puteri si le-am gasit cate o familie .

  3. Foarte frumoasa provocarea lansata de cei de la Cartoon Network. Am sa accept si eu provocarea lor si am sa va spun povestea unui pusti, adica eu, de la varsta de 10 ani.
    Imi aduc aminte ca eram in clasele primare pe atunci..si ne placea foarte mult sa ne jucam fotbal. (conditiile materiale erau de asa natura, incat parintii si-au permis sa ne cumpere doar o minge, ca bicicleta ne-o facuse tata, gasise un cadru, niste roti, o sa si cam aia a fost).
    Eram vreo 10 prieteni care dupa ore, intotdeauna ne opream o ora sa jucam fotbal pe un teren improvizat de pe islaz. Pentru noi, aceasta ora de fotbal era ca o gura de aer proaspata sau ca o vacanta in Tenerife pentru unii acum. Eram cu totii atat de buni prieteni, ca faceam aproape toate activitatile impreuna : invatam (toti eram niste elevi foarte eminenti), mancam impreuna, din cand in cand mai dormeam unii la ceilalti, ne jucam impreuna, cu alte cuvinte relatia noastra era una foarte speciala. Asta pana cand, intr-o zi am primit o veste care ne-a lasat fara cuvinte. Prietenul nostru, am sa-i spun Mihai, simtindu-se rau in ultima perioada si obosea foarte des, parintii au decis sa mearga cu el la doctor. Dupa mai multe investigatii si consultarea mai multor specialisti, i s-a dat verdictul : avea o malformatie la inima, care necesita de urgenta operata. Fara aceasta operatie, sansele lui de supravietuire erau nule. Iar aceasta operatie, nu era posibila decat in strainatate. Cu totii faceam parte din familii modeste, iar pentru noi orice suma de ordinul zecilor de mii era ceva de neimaginat.
    Din ziua in care am aflat cumplita veste, totul s-a schimbat. Mihai abia mai putea veni la scoala (medicii recomandandu-i repaus tota), de jucat fotbal nici nu se mai putea pune problema. Acum, acea ora de dupa scoala, s-a transformat intr-o ora in care ne uitam unii la ceilalti si parca fiecare in sinea noastra incerca sa gaseasca o solutie care sa il ajute pe Mihai. Desi ne treceau multe idei prin cap, parca ne simteam neputinciosi si nu stiam cum sa le realizam.. Dar una peste alta, trebuia sa facem rost de bani. In situatia in care era Mihai, orice suma era binevenita.
    Dupa cateva zile in care ne-am gandit si ne-am razgandit, intr-o noapte, mi-a venit o idee. Cum locuiam intr-o zona de dealuri si paduri, zona era renumita datorita alunelor de padure si maceselor. Si parca Dumnezeu tinea si cu noi..era chiar perioada in care se culegeau aceste fructe. In sinea mea, stiam ca era o varianta buna de pus in practic, doar ca aveam nevoie de mult ajutor, atat din randul profesorilor, cat si a satenilor.
    Dis de dimineata cum am ajuns la scoala, le-am povestit prietenilor mei ideea si desi nu stiau ce sa zica la inceput, au dorit sa afle totusi planul la care ma gandisem.
    In primul rand am asteptat sa vina toti colegii si domnul invatatorul in clasa. Deja in mintea mea se dadea o lupta cum sa incep, cum sa fac ca aceasta idee sa se si realizeze; ideea e ca nu a durat mult si chiar inainte de inceperea orei, m-am ridicat in picioare si am spus tuturor ideea mea. ( trebuie sa spun faptul ca intreaga comunitate ii stia problema lui Mihai si cu siguranta toti l-ar fi ajutat). Vreau sa va zic ca a durat dezbaterea cel putin 2 ore; s-au facut planuri pe hartie, socoteli, ce trebuie sa facem, cum sa facem, cu alte cuvinte, toti au fost incantati de ideea mea si eram cu totii nerabdatori sa o punem in practica. Dupa aceste 2 ore de dezbateri, invatatorul ne-a rugat sa mergem acasa, ca aceasta idee trebuie sa capete un impact mai puternic si trebuie sa mai vorbeasca cu cateva persoane importante din sat.
    Cert este ca a doua zi, era o zi frumoasa de vineri, invatatorul venise cu niste vesti grozave : incepand chiar de a doua zi, timp de o saptamana, toata scoala va merge la cules de macese si alune de padure. Cu alte cuvinte, facuse cumva sa avem o saptamana libera ca sa putem face acest lucru. Pentru noi a fost o veste grozava, eram cu totii entuziasmati si bucurosi, ca in sfarsit il vom putea ajuta intr-o oarecare masura pe Mihai.
    Cu siguranta eram peste o suta de elevi in scoala, in plus de asta ni s-au alaturat toti profesorii si multi sateni. Pot zice ca a fost o adevarata strangere de forta.
    In cele 9 zile avute la dispozitie, impartiti fiecare foarte bine pe sectoare, pe poienite, pe tufisuri de macese, s-a strans o cantitate imensa de macese si alune de padure. Nu imi aduc aminte daca am stiut vreodata cantitatea exacta, cert este ca dupa aceste 9 zile de munca, in care cu totii eram franti de oboseala si rani vii pe maini, picioare sau corp ( de la tepii din maciesi), am fost rasplatiti pe masura. Marea veste o aflaseram cu totii, abia atunci cand s-a terminat munca: firmele care au colectat aceste fructe, plus alte firme din vecinatatea comunitatii noastre, urma sa acopere toate cheltuielile necesare operatiei prietenului nostru Mihai. Au fost cu totii atat de impresionati de initiativa noastra, ca indiferent ce cantitate de fructe se aduna, banii necesari operatiei lui Mihai avea sa ii primeasca. Nu pot descrie in cuvinte ce bucurie a fost in inimile noastre, mie personal nu imi venea sa cred ca de la ideea mea mica, am reusit sa facem un lucru atat de mare, un lucru care a readus speranta si bucurie prietenului nostru.
    Acum nu imi pot aduce mie toate meritele..as fi ipocrit. Daca nu s-ar fi implicat scoala, cei din primarie sau autoritatile locale, nu am fi putut realiza un lucru atat de mare.
    Prietenul nostru Mihai a fost operat, iar operatia a fost un succes. Chiar si dupa atatia ani, vreo 20, ne aducem aminte cu drag de acest episod din viata noastra si suntem si mai bucurosi ca acum Mihai e bine, are o familie frumoasa si este un om important in satul copilariei.
    Chiar daca multi dintre noi suntem prin toata lumea imprastiati, de Craciun sau de Paste ne reintoarcem cu drag, cu totii in satul copilariei, impreuna cu famiile noastre, si ne bucuram ca suntem din nou impreuna.

  4. Mi am petrecut copilaria in anii comunismului, intr o familie mica, modesta, de la tara. Intr o epoca a necunoasterii si a ignorantei, cand nu stiam ca se poate si altfel, cand toti eram la fel, pot afirma ca am avut o copilarie fericita. Eram bucurosi ca ne putem juca pe ulitele satului, cu toti copii din vecini, ca mergeam cu colindul si cu uratul si primeam nuci si mere. Desigur, ne jucam, dar aveam si sarcinile noastre de indeplinit in gospodarie, dar si la scoala.
    Cea mai mare tragedie era interdictia de a merge cu colindul sau de a merge duminica, la matineu, daca nu invatam tabla inmultirii sau ceva poezii sau nu aveam perfecte lectiile pentru scoala.
    Concluzionand, copilaria mea a fost faina si fara dorinte de a schimba ceva, cel putin nu la varsta de zece ani.
    Desigur, au existat diferite intamplari care m au marcat in acea perioada. Astfel, una dintre distractiile acelei varste, in miez de vara, era scaldatul, la Dunare. Toata ceata de copii mergeam sa facem baie. Intr una din zile m au insotit si doua verisoare, care nu stiau sa inoate, dar voiau sa se racoreasca un pic. Eu, incepatoare in ale inotului, ma tineam pe linia de plutire, le avertizasem sa nu se aventureze si le indicasem si locurile periculoase, cu gropi. Dar, ceasul rau…tinandu ne de mana, in apa de un metru adancime, am picat toate trei intr una din faimoasele gropi adanci din apa. Nu mi amintesc detaliile, acele secunde de lupta de sub apa, dar cumva, sigur, datorita adrenalinei si divinitatii, care, a vegheat asupra noastra, am iesit la liman. Dupa ce ne am linistit si am reusit sa inspiram aer curat in plamani, mi au povestit ca pe una dintre ele, am tras o din gaura si am impins o, iar pe cealalta am recuperat o, tragand o de bogata ei podoaba capilara. Partea interesanta este ca abia atunci am aflat ca asa se recupereaza persoanele pe cale sa se inece. NU stiu, probabil ca am actionat instinctiv, nu mi amintesc. Cert ca e am avut zile…

  5. Nu-mi amintesc dacă eram în vacanța mare sau era o duminică obișnuită, dar era cald și toți pomii erau înverziți. Stăteam în fața blocului cu alte fete de vârsta mea și vorbeam câte-n lună și-n stele, așteptând ca pisica pe care o hrăneam noi, toți locatarii scării, să plece să caute de mâncare. Făcuse în urmă cu o zi sau două 3 pui și noi abia așteptam să punem mâna pe pufoșeniile care mieunau într-una. Imediat ce a plecat biata pisică, am luat pe rând toți puiuții, i-am pupat și i-am drăgălit, le-am zis de deochi și i-am pus frumos în culcușul improvizat, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, sigur, mustrările de conștiință și-au făcut repede apariția: “știți că se zice că nu trebuie să pui mâna pe puii de pisică atunci când nu au ochi, că pisica simte și îi abandonează acolo” sau “mie mi-a zis mama să nu mă ating de pui când abia au fost fătați pentru că pisica nu te mai lasă apoi să te atingi de ei niciodată” ori “am văzut eu odată, la bunică-mea, că pisica a mâncat pisoiii pe care au pus mâna copiii”.
    Apoi a venit pisica-mamă, a început să își adulmece puii, să îi lingă, să îi pupe și, după ce le-a dat de mâncare haț, îl înșfacă pe unul cu gura de ceafă și dă să fugă cu el. Cu conversația proaspăt-încheiată în cap – aia cu pisica a mâncat pisoii – m-am repezit la biata pisică și după ce m-am luptat puțin cu ea (i-am dat câteva palme după cap, am tras-o de coadă și-am afurisit-o), i-am luat puiul din gură și-am fugit repede cu el în casă. Eram fericită, reușisem să salvez pisoiul neajutorat din ghearele mămicii nedemnde!
    Ai mei nu erau acasă, așa că am improvizat un culcuș dintr-o cutie goală de detergent (pe vremea aia, la câțiva ani după Revoluție, era la mare modă să păstrezi orice cutie sau recipient – de margarină, detergent, sucuri), am pus o haină veche acolo și pisicul în culcuș. Am încălzit repede puțin lapte de vacă și am încercat să hrănesc bietul animal, care n-avea nici 2 zile, ochii nu se deschiseseră încă și el suferea vizibil după mămica lui adevărată. Eu mă credeam în continuare o eroină și, imediat ce a intrat mama pe ușă, am început să-i turui povestea groaznică cu pisica ce a vrut să-și devoreze puiul. Maică-mea a acceptat cu greu să mă lase să țin puiul în casă, cu condiția să mă ocup eu 100% de el, iar eu am fost de acord. Nu doar că eram o eroină, acum aveam și o super-responsabilitate și mă visam peste ani povestind copiilor de la bloc că “uite, ea e pisica pe care am crescut-o eu de când avea doar 2 zile și am salvat-o din gura maică-sii!”.
    Următoarele 2 zile și 2 nopți nu am mai ieșit din casă, am stat tot timpul cu puiul de pisică, pe care l-am încălzit la piept și căruia i-am dat cu pipeta să bea lapte. Dar n-a fost suficient și n-a supraviețuit. Am plâns mult, apoi am chemat copiii să înmormântăm creștinește pisoiul – i-am săpat o groapă în curtea blocului (ai mei locuiau la parter), i-am făcut o cruce pe care am înfipt-o în pământ și câteva zile după am continuat să pun flori proaspete acolo.
    Pentru un copil de 10 ani, orice acțiune pe care o face singur și în care se poate simți responsabil e cea mai mare aventură a vieții. Episodul cu pisica mi-a rămas viu în amintire pentru că, pentru câteva zile, m-am transformat dintr-o fetiță obișnuită de la un bloc obișnuit dintr-un cartier oarecare într-un oraș de provincie într-o eroină care a reușit să facă ceva bun pentru comunitate. Și-apoi, chiar dacă pisoiul nu a trăit mai mult de câteva zile, eu am învățat de atunci că pisica-mamă nu avea de gând să își mănânce puiul și nici nu l-ar fi abandonat acolo, ea voia doar să îl protejeze și să își mute culcușul. De atunci, toate generațiile de pisoi de la bloc au crescut bine, s-au făcut mari și niciun alt copil nu a mai luat puiii de lângă mămicile lor.

  6. Visam, visam cu ochii deschisi. Tin minte ca pe la 10 ani noi visam ca o fim oameni mari, ca o sa mancam toata ziua numai ciocolata, ca o sa ne uitam numai la desene animate (atunci ereau Sailor Moon si o sa stam toata noaptea cu bicicletele pe strada sau, iarna la sanius. Cam asa ne imaginam noi viitoarul. Asemena planuri indraznete ni le faceam in fiecare seara cand ne adunam la poarta unei vecine, ne puneam pe sant si povesteam Eream atunci 4 fete care eream super bune prietene, cam toate de aceeasi varsta si mergeam la aceeasi scoala din sat, cu bicicletele. Am avut o copilarie fericita asta pana cand una dintre prietenele mele a avut un accident in urma caruia a ramas paralizata. Toata ziua stateam numai lana ea, pentru ca foarte greu s-a obisnuit cu ideea ca nu putea face nimic. Insa cel mai mult avea nevoie de un scaun cu rotile pe care parintii ei efectiv nu si-l puteau permite fiindca toti banutii ereau in tratamente si deplasari pe la medici. Era o situatie foarte grea, noi tineam foarte mult la ea si ne durea sufletul sa o vedeam asa. Venea ziua eipeste o luna , facea 11 ani si toate ne-am gandit sa-i facem o mare surpriza si sa strangem bani pentru carucior. Asa ca ne-am pus pe treaba. Am inceput cu alocatiile, apoi am mers prin vecini si i-am ajutit la treaba ca sa ne dea banuti, le-am cerut si parintilor (lor le-am spus ca ne cer fondul scolii si clasei). Tin minte ca am strans atunci cam 2000 de lei vechi si scaunul (ce gasisem noi unul second era cam 5000 lei) Efectiv nu mai stiam de pe unde sa facem rost de bani, asa ca mie mi-a venit ideea sa mergem la oras sa plimbam cateii si si sa facem cumparaturi in locul lor. Le-am spus si parintilor ideea si ne-au ajutat cu dusul la oras . In tot acest timp prietena noastra era foarte suparata ca nu prea mai mergeam la ea si credea ca am parasit-o Am fost cele mai fericite cand dupa o luna jumate am strans toti banutii si i-am cumparat caruciorul . A fost exact cu o zi inainte de ziua ei de nastere. Efectiv nu se astepta cand , de ziua ei am mers impreuna cu parintii si i-am dus caruciorul. A izbucnit in lacrimi si nu stia cum sa ne multumesca..iar noi plangeam pe laga ea ca o vedeam dupa foarte, foarte mult timp FERICITA!!! Poate nu am schimbat lumea, poate nu am salvat lumea insa am schimbat un viitor a unei foarte bune prietene e care o am si astazi si care este o persoana foarte activa, fericita si vesela

  7. Nu ma consider Supermen ca sa salvez lumea insa pot spune ca am salvat si eu ceva in tineretea mea..iar altii m-au salvat pe mine! Am salvat ziua mea de nastere;))). Ei bine tata la servici, mama la servici, sorame-a la scoala dupa amiaza iar eu singur acasa. Exact ca in film..cand m-am vazut singur acasa a inceput nebunia. Chemasem 2 amici pe la mine sa-i servesc cu tort numai ca mama efectiv nu avusese timp sa-l faca. Asa ca am zis ca pot sa fac macar niste clatite. Proasta alegere..ca nimeni nu imi spusese cum se fac, eu vazusesm doar caltita in farfurie facuta de mama. Staim ceva de lapte asa ca am luat o oala si m-am dus sa mulg vaca. Acolo era si un cuib de randunici si cand am intrat in fanar un pui de randunica cazuse pe jos. L-am luat si l-am pus din nou in cuib mandru tare de mine ca salvasem ceva de ziua mea Mai stiam de oua, de sare, zahar, faina si cam atata. Am luat cam 1 litru de lapte ca tare incapatanata vaca aveam, am pus 2 oua( intregi cu tot cu coaja) si le-am batut pana nu am mai putut de mana. Ma tot gandem cum se sfaramiteaza cojile de la ou ca sa nu le simti…Cred ca 20 de minute tot am dat cu telul pana ma durea mana. Am aruncat o lingurita de sare, una de zahar si am bagat 1 kg de faina. Nu-mi ieseau de nici o culoare asa ca am mai pus 2 cani de apa;))))). Si iar si da si amesteca..Pana la urma a iesit o chiselita ciudata care curgea si mai ciudat. Am luat tigaia am pus-o pe soba (am avut grija sa aprind focul in soba) si am pus cred ca 5-6 linguri de untura (pe atunci nu se gasea ulei decat daca avei relatii la unguri). Am pus cu un polonic chiselita si dintr-o data untura a inceput sa sara pe plita si s-a aprins. De frica am luat o cana de apa si aruncat-o pe plinta, insa s-a aprins si acesta . Norocul meu a fost ca un vecin venise pe la tata ca sa-i repare niste scule si cand a vazut s-a dus repede la drum a luat niste nisip si l-a aruncat pe soba si pe fantasticele mele clatite. Eu plangeam tot nu ca mai era putin lua casa foc ci ca nu mai puteam face clatitele mele:))) Vecinul incerca sa ma linisteasca si ca sa ma impace m-a duc acasa la sotia lui si mi-a facut dansa niste clatite iar el a ramasa sa curete ca sa nu vada parintii mei dezastrul. Au veniti amicii, le-am oferita niste clatite la vecina acasa si am evitat sa le zic ce mi se intamplase… In gandul meu ai multumeam vecinui ca tocmai ma salvase de la o mustureala zdravana de la parinti..

  8. cum am salvat un peste de la inec
    si..nu,nu este de ras..chiar am facut asta! Era prin anii 80 si stiu sigur ca aveam 10 ani si cateva luni. Fiind crescut numai la tara rar avem “intalnire”cu altceva in afara de gaini, rate, pisici, caini sau vaci. Generala am facut-o in sat la fel si clasele I-IV , la oras mergem extrem de rar si atunci doar prin targ ca sa cumparam cereale sau purcei pentru Craciun. Ei bine , aveam un unchi care venise din strainitate si isi luase un apartament la oras pe care il facuse dupa Nekerman. Intr-o duminica ne-a chemat pe la el la un suc si la o o cafea. Ne-am suit in tren si ne-am dus la el. Eu mic, ma tot minunam de toate. La apartament, ce imi vad ochii? numai chestii faine aduse din partea cealalata, avea toalata in casa (nici nu stiam ca se poate asa ceva atunci) , perdele frumoase si..o cutie plina cu apa. Il vazusesm de cum am intrat. si ma tot invarteam pe langa el. Ma holbam de-a binelea la el cand deodata de dupa niste planta apare cea mai fantastica fiinta supranaturala din cate vazusem vrodata..un peste colorat care mi se paruse ca se..ineaca . Eu, nestiind ce e am bagat mana repede in acvariu si-l tineam strans ca sa ia aer:))))).
    -Unchiu, unchiu uite, se ineca..l-am salvat!!!
    -Aoleuu, Marceleee lasa-l ca-l omori!
    Iar eu imediat l-am lasat..pe covor ca sa nu moara. Iar mama si unchiu cand au vazut sau pus repede sa-l ia sa-l bage in apa.M-am pus pe un plans din ala atat de jalnic ca moare bietul peste si eu nu l-am putut salva de astia doi oameni!! Prin hohote de ras au inceput sa-mi explice ca ala e un peste si el traieste in apa si nu moare. Ma-m mai potolit din las abia cand mi-a promis ca imi va lua si mie unul
    Asa ca ma pot lauda si eu cu o tentativa de salvare a unui peste din acvariu:))))

  9. Cand aveam eu 10 ani,
    Visam numai la multi bani!
    Visam ca o sa cresc eu mare,
    Si-o sa am 1000 de bomboane prin buzunare!
    Masinute colorate,
    Hainute cu spidermen pictate!
    Insa totul s-a naruit,
    Cand sora mea s-a imbolnavit!
    Stateam numai langa ea,
    Sa-i citesc despre vrajotoarea cea rea!
    Ai vedeam zambetul pe fata,
    Cand incercam sa imit o rata!
    Insa boala asta grea,
    Zile putine ai mai lasa!
    Incercam s-o incurajez,
    Incercam s-o inveselesc!
    “”Nici o sansa”” ne spuneau,
    Medicii !..Iar lacrimile in ochi le sclipeau!
    Pacat de a sa tinerete,
    Pacat de a sa frumusete!
    12 ani impliniti avea,
    12 ani in care ea a fost sora mea!
    Si de atunci eu mi-am jurat,
    Ca un medic bun o sa ma fac!
    Vietile sa le salvez,
    Durerea sa o indepartez!
    Nimeni din lume sa nu mai treaca
    Prin dureri nemasurate!
    In prezent, dupa multi ani,
    Gandul nu imi mai e la bani,
    Halatul alb il iau pe mine,
    VREAU ca pacientii mei sa fie bine!
    Sa le aduc zambetul pe chip,
    Fiecare sa plece acasa ..fericit

    Poate lumea n-am schimbat,
    Dar nici varsta n-am lasat,
    Sa imi schimbe a mea sorta,
    Sa fac o lume mai sanatoasa!

  10. Ca orice copil, probabil, visam ca o sa salvez lumea, ca voi putea ajuta si eu cu ceva astfel incat sa traim intr-o lume mai buna decat cea pe care mi-o descrisesera bunicii si parintii mei. Acum, imi dau seama, ca de fapt, doar prin joaca putem crea o lume mai buna, doar joaca ne ajuta pe toti sa trecem peste bariere greu de imaginat si sa ne transformam in fiinte mai bune. Bunatatea si frumusetea acestei lumi sta in inocenta copiilor, in visele lor, in zambetele si jocurile lor. De aceea incerc sa il incurajez pe baietelul meu sa viseze, sa indrazneasca sa creada ca orice este posibil, ca visele pot deveni realitate si ca are in mainile lui posibilitatea de a crea o lume mai buna.
    Dar, intorcandu-ne la copilaria mea, pe la vreo 10 ani visam mult…nu imi placea modul in care era organizat sistemul de invatamant si visam ca o sa devin profesoara si atunci as putea sa predau asa cum cred eu ca ar invata copiii mai usor si sa isi dezvolte pasiunile pe care le au fara sa trebuiasca sa invete la toate materiile J. Atunci cand vedeam cate un animalut ranit il aduceam acasa si il ingrijeam sperand ca va fi ultimul animalut din lume care va trebui sa sufere (i-am adus mamei acasa chiar si un pui de sarpe care mi se parea a fi ranit).
    Dar intr-o vara, eram la tara la bunici si am primit o veste ingrozitoare pentru tot grupul nostru de prieteni. Obisnuiam sa ne petrecem toate zilele la scaldat si sa ne jucam pe malul lacul, insa in acea vara o fabrica din apropiere a varsat deseuri in apa, iar bunicii ne-au interzis sa mai mergem la scaldat pentru ca era prea murdara. In primele zile am incercat sa ne jucam prin curte, insa nu mai avea acelasi farmec, noi voiam sa ne balacim. Intr-o zi m-am gandit ca putem sa facem noi o piscina in curtea bunicilor. Le-am prezentat ”planul de atac” prietenilor mei si bunicilor si ne-am apucat de lucru. Am sapat o piscina adanca de vreun metru si suficient de mare incat sa ne putem juca toti, bunicul a facut rost de o prelata pe care ne-a fixat-o pe fundul si marginile piscinei noastre improvizate si am umplut-o cu apa. Nu pot descrie bucuria pe care am avut-o atunci cand ”piscina” noastra a fost gata si am facut prima petrecere pe malul ei J
    Acum imi dau seama ca poate pentru altii nu pare un lucru atat de important, dar noua, unor copii de 10 anisori, oamenii mari si rai care poluasera apa, ne furasera de fapt bucuria de a ne juca. Faptul ca am reusit sa gasim o solutie a fost pentru mine un prim pas in a intelege ca oricand se poate, ca intotdeauna trebuie sa existe o solutie pentru o lume mai bune. Bineinteles, ca nu am fi putut sa facem asta singuri, fara bunicii mei care ne-au ajutat si au muncit cot la cot cu noi vreo cateva zile, dar care au avut apoi parte de o vara plina de rasete de copii si galagie.

  11. Mi-am provocat baietelul (Gabriel, 7 anisori…acusi trece in al optulea an de viata) sa raspunda la intrebarea “Peste doi ani, cum ai reusi tu sa salvezi lumea?”; raspunsul nu s-a lasat asteptat, caci imaginatia, visele si dorintele sunt la ele acasa in corpusorul lui mic si sunt dintre cele mai indraznete; prin urmare, iata rezultatul:
    “Eu sper ca peste doi ani sa am puteri…daca as avea puterea apei, i-as ajuta pe oamenii care nu au apa, carand eu, cu o singura miscare, din fantani…mai ales pe cei batrani, mami; tot cu puterea apei, i-as salva pe cei care sunt in pericol pe mari; daca as avea puterea focului, as stinge incendii foarte repede, iar cu puterea mintii i-as localiza pe raufacatori si as salva lumea….i-as transforma in oameni buni; daca as avea puterea magiei…daca ar cadea un om de undeva de sus, i-as face o parasuta magica, care sa-l ajute sa aterizeze; cu puterea aerului…ei, da, pai as salva oamenii care cad in fantani…i-as ridica.”
    Astea fiind auzite si spuse, nu-i doresc decat sa i se indeplineasca visul!

  12. Tele si balaurul invizibil

    M-am nascut si am copilarit intr-un sat din Baragan. Imi placea si scoala, dar cel mai mult imi placeau vacantele de vara pe care mi le petreceam impreuna cu liota de copii, jucandu-ne pana seara tarziu pe ulitele pline de praf, sau alergand desculti pe coclaurii pe care ne duceam cu totii la pascut caprele sau vacile familiei.
    Eram in vacanta dintre clasele a 3-a si a 4-a cand am aflat ceva ce m-a speriat, dar in acelasi timp a scos la iveala din mine curajul de a lupta cu forte nevazute care imi amenintau intreaga existenta. In fiecare zi a vacantei de vara ma trezeam cu noaptea in cap, luam pe dupa gat o traista cu mancare, mingea la subrat si, apucand funiile de care erau agatate cele trei capre dracoase ale familiei, plecam spre livada de caisi a CAP-ului, unde ma intalneam cu o mare gasca de copii, veniti si ei tot cu animalele la pascut. Cel mai frumos lucru pe care mi-l amintesc despre prieteniile din copilarie e ca ele nu aveau bariere, chiar daca parintii nostri uneori incercau sa ni le impuna. Ne jucam si imparteam mancarea cot la cot cu totii, indiferent ca aveam printre noi pe baiatul spilcuit al preotului sau pe cel mai tuciuriu dintre noi, pe Vasile, copilul pispiriu al fierarului din sat, pentru noi, toti copiii erau la fel.
    De fapt, aproape toti; aveam intre noi un copil pe care il chema Costel dar mai toti il stiam de Tele, pentru ca de cate ori il striga mama lui sa vina acasa din gura ei se auzea in loc de COSTELeee un “cosTELEEEEEEEEE”. Tele era un copil aproape normal. Zic aproape, pentru ca singurul lui betesug era ca, avand ambii parinti mici de statura, era mult mai mic de inaltime decat noi, si pe deasupra mai era si slabanogca un caine de pripas. Acum mai bine de 30 de ani, sa fii slab era ceva de neacceptat, mai toate mamele isi indopau copiii cu mancare in speranta ca vor deveni “grasi si frumosi”. Pe noi, copiii, nu ne deranja ca era mititel, insa ne simteam prost cand jucam lapte gros si trebuia sa sarim pe el, ne era frica sa nu il faramam. Pe de alta parte, daca nu il lasam sa se joace se supara pe noi, se retragea la umbra caisilor si statea trist apoi toata ziua. Si nici la fotbal nu prea il voia nimeni in echipa; l-am luat o vreme portar in echipa mea dar nici asa nu prea il ajuta statura pentru ca de multe ori cand sutau mai tare adversarii il daramau si se punea pe plans. Nu mai spun de datile cand cele doua capre ale lui il infasurau cu franghia si apoi o luau la fuga de nebune pe camp tarandu-l prin ciulini si scaieti. In dara de praf se auzeau urletele lui acoperite pe alocuri doar de rasetele celorlaltor copii. Mi se rupea inima cand il vedeam asa trist, m-am gandit ca trebuie sa existe o solutie sa il ajutam sa creasca mai repede, insa cum nu aveam nicio idee, am apelat la persoana pe care o credeam cea mai desteapta si competenta in rezolvarea problemei lui, la descantatoarea Ioana “tuicareasa”, o ghicitoare unsa cu toate alifiile care stia tot ce misca in sat. Ea facea si desfacea casatorii, vindeca barbatii de patima bauturii si din femei alunga pacatul leneviei, tragea oasele rupte la loc si ghicea viitorul. Boierilor de la oras le lua bani insa taranilor din sat, mai sarmani decat orasenii, le cerea drept plata pentru serviciile spirituale o dubla de porumb, o gaina sau o sticla de tuica. Gaina ca gaina, insa tuica era obligatorie, de acolo i s-a tras si porecla.
    Asa ca intr-o zi, satul sa-i vad lacrimile lui Tele mijind la coltul ochiului ori de cate ori ne jucam cate ceva iar el ca din intamplare nu-si mai gasea loc in echipa, am coborat in pivnita bunicii, de unde am sterpelit o sticla cu tuica, am ascuns-o in san si am pornit glont catre Ioana Tuicareasa! Am strigat la poarta, a iesit, m-a intrebat ce vreau, dupa care s-a uitat banuitoare in stanga si in dreapta ulitei si apoi m-a invitat in curte. M-a poftit sa ma asez la o masa de lemn umbrita de un nuc batran si acoperita cu musama decolorata, si-a adus repede un pahar de sticla pictat cu floricele pe care l-a umplut repede cu tuica si, dupa ce l-a dat peste cap, m-a intrebat” ia zi, ca m-ai facut curioasa, cu ce te pot ajuta ?”, si zambind sugubat continua:” ti-a cazut cu tronc vreo domnita de la scoala?
    Nu e nicio domnita, i-am spus rosind pana in varful urechilor, e vorba despre un prieten care nu prea creste, si in timp ce ea lipaia din cand in cand tuica precum un catel insetat i-am povestit de-a fir a par care-i treaba cu Tele.
    Dupa ce am incheiat povestirea a facut ochii mari a revelatie si m-a intrebat:” auzi, voi mai dormiti acolo pe iarba la camp cand mergeti cu caprele? Da, ii zic.
    – Ei, asta e, nu ca-ti spun eu dar se stie si din batrani, daca adormi pe camp iti intra sarpele in tine si tot ce mananci mananca el, si de aia nu mai cresti. Si daca vrei sa scapi de el trebuie sa legi de picioare omul in care a intrat si sa-l atarni deasupra unui ceaun in care fierbe lapte; sarpele simte miros de lapte si iese afara pe gura, cade in lapte, se opareste si moare.
    – Si daca nu iese ?
    – Daca nu iese, asa inseamna ca e mare rau, mai e o cale, infasori omul cu o funie din cap pana in picioare si spui Tatal Nostru de 7 ori si sarpele o sa se taie in el in 7 bucati.
    -pai si ce se intampla daca nici nu scoti sarpele din om si nici nu il omori cu Tatal Nostru?
    – Aaaa, asa ceva e mare prapad, ca sarpele ala daca ramane in om ii mananca mereu ce mananca el, omul ramane mic si amarat iar sarpele se face din ce in ce mai mare de ajunge cat un balaur, si cand iese face prapad, intra in case si in curti si lasa in urma lui urgie, animale sfartecate si prunci inghititi de vii.
    – Pai si zic, scarpinandu-ma in crestet, o sa stea cineva asa legat cu capul in jos de buna voie?
    – Aa, pai sarpele pune stapanire si pe mintea lui, cu cat se impotriveste mai tare cu atat e mai clar ca are in el un sarpe mare si puternic.
    Auzind asemenea grozavii am zis ca sigur trebuie sa fac ceva, daca nu sa-l salvez pe Tele de la micime macar sa nu las sa se abata asupra satului nostru asemenea napasta.
    A doua zi am le-am povestit celor mai buni prieteni, lui Catalin si lui Ion a lu’ Lili croitoreasa, planul meu de a scoate sarpele din Tele, m-au ascultat cu gurile cascate si a ramas stabilit ca eu sa aduc caldare si pirostrie, iar ei sa anunte restul de copii si sa faca rost de o galeata in care sa mulgem cate putin lapte de la fiecare capra, ca sa avem cu ce sa imbiem sarpele.
    Zis si facut, a doua zi am ajuns cu totii la livada de caisi, insa in loc sa ne punem pe fotbal, am inceput sa trebaluim cu totii: unul tinea cate o capra de coarne in timp ce altul mulgea, alti copii adunau vreascuri pentru a face focul iar eu si Catalin ne chinuiam sa aruncam peste o creanga mi groasa una din funiile cu care priponeam caprele la pascut.
    In tot timpul asta, Tele ne privea de pe margine, sarmanul se obisnuise sa nu-l mai cooptam in jocurile noastre asa ca prefera sa asiste curios de la umbra unui pom.
    Cand laptele din caldare a dat in fiert, m-am dus la el si i-am zis ca tebuie sa stam de vorba. L-am intrebat: ai dormit vreodata aici pe camp? Da, normal, cine nu a dormit?
    – Pai vezi, aici e problema!
    Si i-am povestit fara ocolisuri tot ce mi-a zis si mie vrajitoarea satului, ca daca vrea sa fie dorit in echipe, sa sara copiii pe el la lapte gros fara menajamente, trebuie sa aiba incredere in mine si sa ma lase sa scot sarpele din el. S-a apucat instinctiv cu mainile de burta, a facut ochii mari si mi-a zis: esti sigur ca am sarpe? Pai normal ca ai, nu vezi cat de mic esti?
    Desi l-am convins destul de repede de existenta reptilei si a pronuntat un da raspicat atunci cand i-am explicat in ce consta procedura de eliminare a sarpelui, cand s-a apropiat de locul unde fierbea laptele in caldare incepuse sa sovaiasca. Nu m-am lasat influentat de ezitarile lui asa ca l-am legat de picioare si dupa ce am aruncat franghia peste creanga caisului ne-am unit fortele cu totii si am tras de ea pana l-am suspendat deasupra caldarii aburinde. Tele urla si se zvarcolea, fata i se inrosise pentru ca ii venise sangele in cap iar noi priveam complice unii la altii si ne spuneam: e clar, se opune, e cum a zis descantatoarea, sigur are in el un sarpe foarte mare….
    Unii bagau la foc, altii tineau de franghie, caprele fugisera de mult in porumburile oamenilor iar noi incercam sa ramanem pasivi la urletele lui Tele si asteptam cu totii cu inima la gura sa vedem cum cade sarpele in laptele clocotit. Din cand in cand eu il intebam: “mai poti?” iar el zicea cu jumatate de gura ca nu mai poate insa nu il luam in serios, sigur era sarpele care ii controla creierul. L-am tinut asa vreo 10 minute dar degeaba, nici urma de sarpe iar lui, ori de la fumul care il invaluia ori poate de ciuda ca nu poate scapa de sarpe, ii curgeau rauri de lacrimi ca de crocodil.
    Suparat ca nu a dat rezultate metoda cu caldarea clocotinda l-am coborat din copac si, dupa ce l-am lasat sa mai respire putin intins pe iarba, l-am infasurat cu funia in jurul intregului corp cat am putut noi de strans dupa care am facut un nod, apoi ne-am asezat in cerc in jurul lui si am inceput cu totii sa zicem in cor “Tatal Nostru”. El se rostogolea pe jos si urla cat il tineau plamanii, si nu pentru ca il strangea tare funia sau ca poate se impotrivea balaurul din el, ci pentru ca il asezasem fara sa ne dam seama pe o tufa de urzici. Unul dintre copii tinea numaratoarea la Tatal Nostru sa nu gresim iar altii alergau deja dupa caprele care fugisera care incotro. Cand am terminat si al saptelea Tatal Nostru, l-am dezlegat si i-am zis: hai ca ai scapat, nici nu stii ce se putea intampla daca apuca ala sa creasca mare in tine.
    Tele s-a ridicat de jos, s-a scuturat de praf, si plin de mandrie in ochi a spus mai mult ca pentru el insusi: gata, am invins balaurul!
    De crescut, Tele nu a mai crescut in inaltime, insa a crescut in ochii nostri si dupa ziua aia nu a mai fost joc in care sa nu fie cap de lista. Daca pana atunci simteam ca ne pedepseste cineva cand ni-l dadeau in echipa, dupa infrangerea sarpelui ne bateam care mai de care sa il avem de partea noastra, devenise eroul tuturor copiilor, iar despre curajul lui se povestea prin pauze la scoala, chiar si la clasele mai mari.
    Cat despre mine, m-am bucurat ca am reusit sa-l salvez pe Tele si, mai mult decat atat, ca mi-am salvat de la o catastrofa de proportii biblice Lumea – un sat mic din Baragan, dar care atunci era singura si minunata mea lume.

  13. Cand aveam eu 10 ani mi-am ajutat o colega de clasa, o colega care pe langa faptul ca se lupta cu o stare materiala foarte proasta , avea si o problema de sanatate si anume cancer . Toata lumea radea de ea , saracuta venea mereu cu palarie sau sapca, pana cand intr-o zi i-am alinat suferinta.
    Eu aveam parul foarte lung , asa ca m-am tuns scurt si parul l-am donat pentru a isi face o peruca .
    A gasit si de atunci a puratat-o cu drag , i-am readus zambetul pe fata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *