Ce v-ar placea sa fiti: Bou sau Cerb?

Am citit un articol extraordinar, mi-as fi dorit sa pot sa-l scriu eu :). Este fantastic de explicit, plin cu exemple si comparatii si este cea mai buna introducere pentru seria de articole despre scoala pe care o am pregatita. Dupa primul meu articol pe aceasta tema si dupa aceasta pledoarie fantastica cred ca voi deschide cutia Pandorei.

Pentru cititorii care nu au acces la Facebook, unde am dezbatut  zile-n sir subiectul,  redau aici cateva dintre ideile principale ale acestui articol cu recomandarea sa-l cititi pe tot aici. Si astept cu mult interes sa-mi spuneti parerea voastra despre acest subiect controversat.

 sursa foto

“Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiune de rege. Despre împărați auzisem din povești. (…)

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, (…) îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?

Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. (…) Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav(…)

L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici? (…)

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. … statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată (…) . Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819. (…)

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. (…) Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. (…)

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. (…) Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste). (…)

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? … Ar fi absurd, nu-i așa? ….Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.

În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. (…) Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.

În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum. (…)

Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? (…)

Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? (…)

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. … E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat. (…)

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele. (…)

Citeste si:  Programarea parentala

Articolul este scris de Marcel Capraru si il puteti citi integral aici.

Si poate ar fi bine sa reformulez intrebarea din titlu: “Ce ti-ar placea sa fie copilul tau: Bou sau Cerb?”

Comments

comments

  • Buna, Eu sunt Ana Maria Mitrus, sunt casatorita – cu Cristi, si sunt mama – de Alexandra si Andreea. Imi place sa petrec foarte mult timp cu familia mea si sa ma implic in tot ce inseamna cresterea si educatia fetitelor. Imi place sa cos si sa mesteresc, imi place sa citesc si sa aflu lucruri noi si interesante in orice domeniu. Imi plac oamenii care au ceva de spus si de la care pot sa invat ceva. Imi plac animalele, imi place sa merg cu rolele si imi place marea. Ma bucur de viata si sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

  • Despre educatie – Alfred Adler

    “Adlerian” este un termen umbrel? care cuprinde o diversitate de abord?ri psihologice ?i psihoterapeutice care deriv? din ideile lui Alfred […]

  • Despre vaccinuri (1) – R. Mendelsohn

    “Cea mai mare amenintare legata de bolile copilariei isi are originea in efortul periculos si ineficient facut pentru de a le […]

  • Mergem la inot!

    In vacanta de Paste am profitat de cele doua zile cu soare si am raspuns invitatiei celor de la Pescariu […]

  • Ingrijirea bebelusului in primul an de viata

    Probabil ca primul an alaturi de bebelusul tau este si cel mai provocator. Sunt atatea experiente noi, atatea situatii cu […]

2 thoughts on “Ce v-ar placea sa fiti: Bou sau Cerb?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*