Castigator Nemira 8

Comments

comments

  • Article By :
    Buna, Eu sunt Ana Maria Mitrus, sunt casatorita – cu Cristi, si sunt mama - pentru Alexandra si Andreea. Imi place sa petrec foarte mult timp cu familia mea si sa ma implic in tot ce inseamna cresterea si educatia fetitelor. Imi place sa cos si sa mesteresc, imi place sa citesc si sa aflu lucruri noi si interesante in orice domeniu. Imi plac oamenii care au ceva de spus si de la care pot sa invat ceva. Imi plac animalele, imi place sa merg cu rolele si imi place marea. Ma bucur de viata si sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

Random Posts

  • In cautarea perfectiunii cu Roger Federer

    Un concurs de scrima soldat cu locul trei (castigat aproape exclusiv datorita talentului) a facut sa curga multe lacrimi fierbinti, de suparare si ciuda.

    -Nu mai merg in viata mea la scrima, care e rostul sa mergi daca nu castigi locul 1? a reusit sa-mi spuna la telefon, printre hohote de plans.

    -Adica nu esti multumita cu locul 3? Ai fi vrut sa castigi direct locul 1?

    -Normal, altfel de ce crezi ca m-am dus? Si data trecut am luat tot locul 3, m-am saturat!

    -Dar de ce crezi ca nu ai luat tu locul 1! De crezi ca l-au castigat altii?

    -Pentru ca au fost mai buni ca mine.

    -Adica?

    -Adica ce vrei sa-ti spun, ca s-au antrenat mai mult?

    -Pai nu-i asa? Tu ai facut vreun efort suplimentar de la ultimul concurs incoace? Ti-ai depasit in vreun fel nivelul? Daca ai facut fix aceleasi lucruri nu e normal sa ai aceleasi rezultate?

    -Dar ce puteam sa fac? Inseamna ca nu sunt buna la scrima si gata, nu ma mai duc.

    -Dar tu crezi ca marii sportivi se duc la concursuri si se intampla asa… o minune si de fiecare data iau locul 1? Sau crezi ca se antreneaza si muncesc pana le ies ochii din cap doar ca sa-si atinga scopul?

    -Nu stiu, de unde sa stiu eu ce fac marii sportivi?

    -Pai daca nu stii iti arat eu si dupa ce o sa faci si tu tot ce tine de tine si tot nu o ajungi la  nivelul pe care ti-l doresti, atunci o sa-ti dau dreptate: nu esti priceputa la scrima si gata, te apuci de altceva. Si apropo, ideea e valabila in orice domeniu, nu doar legat de scrima.

    Dupa o discutie epuizanta de vreo ora jumate’, am inchis telefonul si am intrat pe net sa-i caut o carte. Vazusem la un moment dat un titlu care mi-a placut foarte mult dar pentru ca nu sunt fan tenis, de fapt nu stiu absolut nimic despre tenis (ma rog, am facut si eu in copilarie si probabil ca inca mai pot sa nimeresc mingea cu racheta, dar asta nu inseamna ca am urmarit in viata mea vreun meci) deci pentru ca Roger Federer nu facea parte din cercul meu de prieteni, l-am lasat deoparte.

    Insa in contextul de acum mi s-a parut cea mai potrivita alegere. Pentru ca Roger, asa cum scrie in descrierea cartii, era un jucator foarte talentat inca din copilarie, insa ceea ce l-a distantat fata de alti jucatori au fost ambitia, perfectionismul si aspiratiile inalte.

    Am comandat cartea si pentru ca eram in perioada sarbatorilor iar eu eram in deplasare, am renuntat la varianta curier si am ales sa o ridic singura de la unul din punctele de livrare. Cand m-am intors in Bucuresti, primul drum l-am facut la metrou la Universitate si m-am indreptat fericita spre casa cu un colet verde in mana.

    Cartea s-a dovedit a fi prea grea pentru un copil, sau cel putin asa mi s-a parut mie, asa ca am trecut la planul B. M-am apucat eu sa o citesc iar din cand in cand le chemam pe amandoua fetele si le faceam cate un scurt rezumat. Coincidenta fericita a fost ca fix in vacanta de iarna a avut loc si un turneu mare de tenis unde au putut sa vada live despre cine le tot povestesc eu cu atata admiratie.

    roger-federer-in-cautarea-perfectiunii

    foto

    Cartea este scrisa de Rene Stauffer, unul dintre cei mai apreciati jurnalisti sportivi prezenti in circuitul ATP care, inca din 1996 cand l-a intalnit pentru prima data pe Roger Federer (atunci in varsta de doar 15 ani), a fost fascinat de stilul elegant de joc al acestuia. Un alt detaliu care l-a surprins pe jurnalist, a fost atitudinea increzatoare si degajata pe care acesta a afisat-o atunci cand l-a rugat sa ii dea un interviu. Roger i-a marturisit cu zambetul pe buze ca dorea sa devina cel mai bun dintre cei buni doar ca era necesar sa munceasca mult in toate domeniile si sa isi indrepte felul in care se comporta (este de notorietate temperamentul furtunos al lui Federer care nu s-a jenat niciodata sa injure sau sa rupa rachete atunci cand era furios, sau sa izbucneasca in lacrimi atunci cand castiga cate un turneu important).

    De fapt, idealul lui Roger, asa cum i-a marturist lui Stauffer era “sa joace perfect”. Nu dorea neaparat sa isi invinga adversarii sau sa castige trofee, chiar daca ii suradea ideea ca ar putea sa devina celebru si bogat, ci instinctiv, pentru el calea era scopul iar calea insemna sa trimita mingile perfect cu racheta sa.

    In copilarie nu a fost chiar un copil obisnuit ci unul impulsiv si ambitios. “Cand pierdea, era o adevarata catastrofa pentru el” povesteste tatal sau. “Inca de cand era un pusti nu facea decat ce voia si incerca sa testeze limitele, la scoala, cu profesorii, acasa, cu parintii sau la sport” – completeaza si mama lui. Daca cineva il obliga sa faca ceea ce nu ii convenea, Roger reactiona adesea violent. Daca vreo activitate il plictisea, incepea sa se indoiasca de utilitatea ei sau renunta cu totul la ea. Cu toate acestea, parintii lui i-au oferit cadrul necesar pentru a se dezvolta si l-au sustinut intotdeauna. Nu l-au fortat niciodata, il lasau in pace, nu erau niste perfectionisti dar aveau incredere in el. Iar Roger s-a dovedit a fi un baiat indragit, intodeauna prietenos, niciodata infumurat si foarte bine crescut.

    Cariera lui incepe la varsta de 8 ani cand, la primul sau meci serios, reuseste sa piarda cu scorul 0-6, 0-6 ceea ce l-a facut sa planga cu lacrimi de crocodil. Insa el nu se opreste aici. Antrenamentele oficiale nu ii mai sunt suficiente si inca de la varsta de 11 ani incepe sa caute permanent persoane care sa joace cu el. Iar atunci cand nu gaseste pe nimeni, loveste mingea la perete, mereu si mereu, ore in sir.

    S-a dovedit ca pana pe la varsta de 13 ani Roger a avut probleme foarte mari cu concentrarea si cu motivarea. Fiind o fire foarte competitiva si emotiva, era de multe ori cuprins de sentimente negative si daca ceva nu ii reusea asa cum isi dorea, incepea sa injure si sa arunce cu racheta. Insa apoi lucrurile s-au schimbat si Roger a devenit foarte natural si coordonat in orice situatie iar asta i-a adus o ascensiune furtunoasa si foarte apreciata in lumea tenisului castigand turneu dupa turneu.

    Totusi, cariera lui cuprinde atat momente de glorie incredibila cat si caderi in abis din care uneori nu a crezut ca poate sa isi mai revina. Desi a stabilit unul dintre cele mai incredibile recorduri din instoria sportului – 24 de finale castigate consecutiv in perioada iulie 2003 – noiembrie 2005 si care au dublat recordul detinut de Bjorn Borg si John McEnroe, totusi a avut si perioade in care, desi era favorit si toata lumea il declara in avans castigator, s-au intamplat lucruri de neconceput cum ar fi parasirea turneului inca din primul tur fara sa castige nici macar un set. Federer de multe ori este socat si nu reuseste sa gaseasca vreun motiv pentru aparitia sa dezolanta. “Nu mai este  el insusi pe teren, comenteaza Peter Lundgren, atrenorul sau. Din punct de vedere tehnic nu face nimic gresit. Totul este in capul lui, simte presiunea”. Iar Federer, avea sa recunoasca acelasi lucru: ” Am lasat gandurile negre sa puna stapanire peste mine, inchipuindu-mi ca nu  mai pot juca tenis.” A fost unul dintre momentele in care a realizat ca desi capacitatile sale de joc sunt extraordinare, totusi nu sunt suficiente asa ca isi contiunua cautarile pentru a gasi calea spre adevarata glorie.

    In 2005, dupa ce a primit titlul de Campionul Campionilor din partea ziarului L’Equipe Roger a facut referire la faptul ca e nedrept sa atribuim exclusiv talentului sau succesele fenomenale pe care le-a avut: “Cred ca talentul meu nu m-ar fi urcat mai sus de locul a zecelea, dar trebuie sa tineti cont ca si pentru asta am muncit foarte mult.”

    Cu foarte mult obiectivism isi analizeaza atat jocul dar si intreaga cariera si chiar daca recunoaste ca mare parte din succesul sau se datoreaza antrenorilor sai, deveniti si mentori in unele cazuri, nu arata niciun fel de regret atunci cand se decide sa renunte la cate unul. Atunci cand considera ca potentialul lui a ajuns la un maxim alaturi de un antrenor si ca acesta nu il mai poate ajuta sa isi depaseasca nivelul, se despartea de el si isi continua cautarile pentru urmatorul. Cand nu a gasit pe cineva care sa corespunda cerintelor lui si care sa-l ajute sa-si atinga idealurile, nu a avut nicio problema sa isi urmeze calea singur si se pare ca s-a descurcat foarte bine.

    Cu toate acestea, atat antrenorul cat si restul echipei pe care si-a construit-o langa el, sunt cei care l-au ajutat sa-si revina dupa esecurile majore pe care le-a avut de depasit dar si sa-l faca sa isi puna la bataie toata vointa atunci cand, accidentat foarte grav a reusit sa duca la capat si sa castige meciuri importante. Cu siguranta injectiile administrate de terapeutul sau precum si exercitiile de concentrare facute cu atrenorul, l-au ajutat. Pentru ca, uneori, atunci cand durerile te fac sa te prabusesti pe gazon,  doar vointa nu te poate face sa te ridici si sa lovesti o minge  care vine spre tine cu o viteza de 220km/h.

    Este interesant cum, dupa ce atins un anumit nivel al maturitatii sale de sportiv, Roger a inceput sa decodeze intr-un mod cu totul diferit tot ce i se intampla. Daca in tinerete, se enerva ingrozitor atunci cand pierdea un meci, o data cu maturitatea a reusit sa isi demonstreze  pe langa clasa sportiva si forta mentala. Dupa ani de zile in care nu a reusit sa-l bata pe Nadal, in 2006, joaca cu acesta un meci pe viata si pe moarte pe care in final il castiga. La final declara usurat: “Acesta a fost cel mai bun turneu de Mare Slem pe care l-am jucat. Eu am intrat relaxat pe teren pentru ca eram intr-o forma foarte buna. Mi-am zis ca Nadal, desi a reusit sa ma bata de cateva ori, a facut-o pe suprafata lui preferata, ceea ce nu ar fi trebui sa conteze  pe iarba sau pe suprafata dura. Nu trebuie sa te dai batut niciodata.”

    Astfel, unul dintre elementele importante din evolutia lui Roger fost identificarea dozei corecte de emotii. Nelinistea interioara si agresivitatea care l-au caracterizat pe vremea junioratului au facut loc, in timp, unei linisti de nezdruncinat si unei increderi in sine care ii aduc la disperare pe majoritatea adversarilor sai.

    Uneori i se pare chiar si lui incredibil cat de mult s-a schimbat. “Inainte, cand imi spunea antrenorul ca trebuie sa ma potolesc, mi se parea imposibil. Trebuia doar sa scap pur si simplu de aceasta tensiune, de acesti demoni din capul meu. Nimeni nu ma putea ajuta, trebuia sa vina de la mine”.

    Pe de alta parte, din punct de vedere uman, Federer este dovada vie ca cine devine celebru si bogat poate ramane un om normal. Oamenii care il cunosc de multa vreme si care nu l-au mai vazut de ceva timp constata intotdeauna cu mirare si bucurie ca nu s-a schimbat deloc.

    Federer traieste dupa un set fix de principii si valori, pe care le-a mostenit cu siguranta de la parintii sai. Printre acestea se numara sinceritatea, onestitatea, autenticitatea, modestia si loialitatea. Daca are incredere in cineva, atunci acesta ii ramane prieten pe viata. Iar unul dintre principiile cele mai importante din viata lui este “Sa faci totul cum trebuie sau sa nu mai faci deloc”.

    Pe coperta cartii scrie ca povestea lui Federer ar trebui citita si recitita de toti cei care indragesc fara rezerve tenisul. Totusi, eu nu am absolut nicio legatura cu tenisul insa mi-a placut extraordinar de mult cartea asa ca imi permit sa completez ca aceasta poveste ar trebui citita si recitita de oricine simte ca poate si vrea mai mult, de orice se simte uneori demotivat si coplesit si care crede ca a pierdut totul, dar si de cei care, fara sa-si dea seama uneori, indeplinesc rolul de mentori si au misiunea de a-i ghida pe copiii lor prin viata. Exact, ma refer la cei care activeaza cu mandrie in “Meseria de parinte”. Deci, daca va surade ideea sa o cititi ca sa vedeti exact despre ce e vorba, o puteti comanda aici.

    Ca sa fiti la curent cu toate noutatile de pe Meseriadeparinte.ro nu uitati sa va inscrieti la Newsletter.

    Comments

    comments

  • Primaria Municipiului Bucuresti premiaza copiii campioni

    Vesti bune la inceput de an: Primaria Municipiului Bucuresti premiaza copiii cu rezultate sportive deosebite.

    Astfel, prin PROEDUS – Centrul de Proiecte Educationale si Sportive Bucuresti, intetioneaza sa organizeze “Gala Sportului Bucurestean pentru clasele V-VIII”. In cadrul acestui eveniment, toti copiii ce au obtinut medalii la nivel national, european sau mondial vor fi premiati si vor primi diplome de excelenta.

    Demersul isi doreste sa le multumeasca atat copiilor dar si antrenorilor pentru efortul depus si sa le recunoasca meritele.

    Listele cu copiii campioni trebuiesc trimise si aprobate de unitatile scolare pe care acestia le frecventeaza, pana la data de 31 ianuarie.

    Asadar, daca aveti copii cu rezultate sportive deosebite obtinute in anul 2017,mergeti la scoala si anuntati. Veti avea nevoie de cateva informatii, ce trebuiesc trimise catre Primarie:

    • Numele copilului
    • CNP
    • Campionatul la care a participat si locul obtinut
    • Disciplina sportiva
    • Numarul de telefon si adresa de email
    • Numele antrenorului
    • Nr. de telefon si adresa de email (antrenor)
    • CNP antrenor
    • IBAN

    Sper ca toate aceste informatii v-au fost de folos si astept sa ne vedem cu totii la gala.

    Mai multe detalii puteti obine pe site-ul oficial PROEDUS, pe Pagina de FB PROEDUS sau la adresa de email contact@proedus.ro

    Ca sa fiti la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   si sa va inscrieti la Newsletter.

    Sharing is Caring!  Daca ti-a placut acest articol, distribuie-l catre prietenii tai de pe  Facebook (click aici).

     

    Comments

    comments

  • Ce faci cand ai un elefant roz in mijlocul camerei?

    Te afli intr-o camera plina cu oameni inteligenti, educati si cu oarecare experienta de viata si la un moment dat apare un elefant roz in mijlocul camerei. Cum procedezi?

    Te faci ca ploua, asa-i? Te uiti in alta parte, eventual urmaresti cu privirea tantarul minuscul de pe perete si te rogi ca si ceilalti sa faca acelasi lucru.

    Nu e ceva neobisnuit, credeti-ma. Si ceilalti probabil vor proceda la fel si vor astepta cu nerabdare sa prinda momentul potrivit in care sa-si ia poseta si sa plece. Ignorarea elefantului e o situatie la care ne pricep cu totii. Cu cat e mai mare elefantul roz si cu cat sunt mai multe persoane de fata, cu atat mai mica e probabilitatea ca cineva sa aduca vorba despre el.

    Asa suntem noi ca neam. Bagam totul sub pres, nu stim sa comunicam, nu stim sa identificam sursa elefantului si nu stim sa rezolvam problema.

    Pentru ca, sunt sigura ca v-ati dat seama repede, elefantul e roz doar o metafora. O folosim ca sa putem cuprinde ridicolul intregii situatii, in care apare o problema, de obicei grava, toata lumea o cunoaste dar nimeni nu vrea sa vorbeasca despre ea. Si nimeni nu cauta solutii sperand ori ca se va rezolva de la sine (pana la urma si elefantii mor, right?) ori ca altcineva se va ocupa.

    Eu m-am saturat de elefantii roz din viata mea. Pentru ca si eu, ca majoritatea dintre noi, am o multe de astfel de personaje in jurul meu. Aproape toate camerele mele sunt pline 🙂 . Si, la fel ca noi toti, sunt experta in a-i ingnora. Ma uit in alta parte, parasesc camera sau ma conving ca nu e elefantul meu si ca nu l-am mai vazut in viata mea.

    Dar nu  mai pot. Sunt obosita si am ajuns sa vad elefanti de toate culorile. Deja se amesteca unii cu altii, parasesc camera si grupul de oameni in care au fost creati si incep sa umble de caplul lor pe te miri unde. Se imprietenesc unii cu altii se sustin si parca nu au decat un singur scop: sa ma inebuneasca pe mine. Culmea e ca lor le place, se distreaza super bine impreuna.

    Dar gata: fara elefanti roz.

    Ce poate sa se intample daca ma iau de ei? Poate celelalte persoane se vor supara pe mine dar pana la urma nu e doar elefantul meu roz. E AL NOSTRU. Si trebuie sa ne ocupam de el, orice ar insemna asta.

    De azi nu mai tac! Cand apare un elefant roz in mijlocul camerei, strig si il arat cu degetul. Apoi ma asigur ca m-a auzit toata lumea si ca l-a vazut toata lumea.

    Apoi cer sfaturi si pareri: “Bai, e nasol. Avem un elefant roz, ce facem cu el? Nimeni nu paraseste camera pana nu luam o decizie!

    Astept o perioada de timp rezonabila sa vad daca dispare, daca nu, cu prima ocazie o iau de la capat:  “Bad news! Elefantul e inca aici, stiu ca l-ati vazut si voi dar as vrea sa ma asigur ca nu va imprieteniti cu el“.

    Clar, e o  lupta lunga si grea cu elefantii roz. Va avertizez ca majoritatea elefantilor roz nu pleaca singuri. De fapt, din momentul in care gasesc o camera confortabila in care sa stea, cu sigurantavor ramane pentru o lunga perioada de timp.

    Ca sa fiti la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   si sa va inscrieti la Newsletter.

    Sharing is Caring!  Daca ti-a placut acest articol, distribuie-l catre prietenii tai de pe  Facebook (click aici).

     

     

     

    Comments

    comments

  • “Fetele voastre chiar vor sa faca scrima de performanta?”

    Eram cu fetele in Grecia la un concurs de scrima cand am aflat de tragedia din Retezat. M-a afectat foarte tare si toate comentariile facute pe baza informatiilor din articol m-au facut sa-mi pun foarte multe intrebari.

    Majoritatea acuzelor pe care le-am citit faceau referire generala la copiii care fac sport de performanta si evident la parintii acestora, care teoretic ii forteaza spre medalii, rezultate si recorduri.

    scrima

    Alexandra tocmai se accidentase destul de rau la mana. Era in a doua zi de concurs, la o grupa de varsta mai mare decat a ei, U14 (under 14), ea avand 11 ani. In prima zi trasese la categoria ei de varsta si a avut rezultate foarte bune, s-a clasat in primii 16 asa ca asta i-a dat incredere sa incerce si cu cei mai mari.

    Nici noi, parintii, nici antrenorii nu ne-am opus, este genul de experienta din care poate invata enorm si evident ca are doar de castigat. Asistam cu inima la gura cat de bine trage cu o sportiva cu un cap mai mare decat ea si de doua ori mai solida si cum a reusit sa o domine atat fizic dar si psihic. Aproape de final, adversara a cedat psihic si a avut nevoie de cateva momente de pauza ca sa-si revina iar noi asteptam cu nerabdare sa vedem care va fi deznodamantul. Din pacate, fix inainte de ultima tusa Alexandra a fost lovita foarte rau la deget, a fost nevoie de interventia doctorului.

    Din afara poate parea ceva infiorator, insa dupa 3 ani de scrima suntem caliti cu astfel de incidente. La primul ei concurs a fost nevoie sa-i lipeasca degetul mare de sabie cu leucoplast pentru ca nu si-l mai simtea si nu putea sa-l miste, iar noi eram la un pas de infarct si de decizia de a renunta definitiv la sport.

    Doar ca accidente se intampla tot timpul si este evident ca nu sta in puterea noastra sa le evitam. Cu doar doua saptamani inainte de concurs, Alexandra se alerga cu niste colegi la scoala, s-a impiedicat si s-a oprit cu capul fix in coltul peretului. A fost o lovitura destul de urata, cu ameteli si stari de voma insa din fericire fara urmari. In timp ce asteptam sa o consulte medicul de la Dinamo, niste parinti ne povesteau ca la copiii lor in clasa, in aceeasi zi, doi baieti s-au certat pe mancare, iar unul dintre ei s-a aplecat, l-a luat pe celalalt de glezne si a tras cu putere (copii de clasa 1). Baietelul trantit s-a lovit puternic la cap si acolo a ramas. In doar cateva minute a venit SMURD-ul sa-l duca la spital unde a si ramas 24 de ore pentru supraveghere, dar si Politia, pentru declaratii.

    Revenind la concurs, nu a fost ceav foarte grav, insa aceasta accidentare, impreuna cu 4 tuse furate de arbitru au facut-o sa piarda. Aici lacrimile au fost mai mari decat cele de la accidentare pentru ca vine un moment cand treci cu brio peste durerea fizica insa te darama psihic o victorie pierduta, pentru care ai luptat enorm si pe care ai fost la un pas sa o castigi.

    Cu Andreea a fost cam aceeasi situatie: a tras la U12 in conditiile in care are 8 ani jumatate. Stiam ca la ea o sa fie impactul psihic mult mai mare pentru ca era aproape imposibil sa spere la vreo victorie. Am vorbit foarte mult cu ea inainte si i-am explicat ca o sa experimenteze foarte multa dezamagire insa a insistat sa traga. Am lasat-o sa se gandeasca pana in ultimul moment si am inscris-o exact inainte de inceperea concursului. Practic, am investit 20 de Euro in experienta unui concurs international, ca sa simta atmosfera si tensiunea, si sa fie pregatita pentru toate concursurile ce vor urma. Desi a fost cea mai mica, am avut enorma surpriza sa nu iasa ultima in clasament. A iesit pe locul 34 din 39 iar asta a contat pentru ea mai mult decat orice cupa si medalie la categoria ei de varsta.

    De cand ne-am intors acasa toata lumea ne intreaba ce au facut fetele la concursul din Grecia iar cand le povestim cum a fost (si cu bune si cu rele), inevitabil, urmatoarea intrebare este: Dar ele chiar vor sa faca sport de performanta? (substratul intrebarii este: cumva voi le obligati sa faca asta pentru orgoliile voastre personale si ca sa va mandriti cu munca si rezultatele lor?)

    Este o intrebare legitima si ma bucur ca atat de multa lume se intereseaza despre acest lucru. Inseamna ca le pasa de fete si implicit vor sa simta care e motivatia eforturilor noastre si in beneficiul cui. Asa cum s-a vazut in multe situatii, deseori parintii sunt cei care se mandresc cel mai mult cu performantele copiilor si se folosesc de acestia pentru a-si pune pietre la coroana. Daca nu sunt parintii, atunci sunt antrenorii, care se folosesc de copii pentru a obtine rezultate. NIci nu stiu care situatie este mai grava si mai trista: cand copii sunt folositi de parinti sau de antrenori. Dar asta deja este o alta discutie. 

    Ce vreau eu sa va spun este ca sunt parinti si parinti, sporturi si sporturi, antrenori si antrenori. Exista un cumul de factori care regleaza sportul de performanta iar noi incercam sa ii tinem sub control pe majoritatea dintre ei.

    Ne-am dat vietile peste cap la propriu pentru a putea sa le ducem de 4-5 ori pe saptamana la antrenamente, am investit foarte multi bani in echipamente si competitii, insa am facut toate acestea pentru ele, pentru ca le vedem cum infloresc sub ochii nostri. Am avut norocul incredibil sa avem niste antrenori pe care i-as numi mai degraba mentori. Dupa invatatoarele fetelor, sunt singurii oameni pe mana carora am toata increderea sa le las pe fete.

    Scrima este un sport al mintii in primul rand, din acest motiv oricata pregatire fizica ai avea, daca nu poti sa gandesti pe plansa atunci nu vei avea nici rezultate.

    Dupa ce trecem de subiectul accidente, vorba aia, e plina lumea de ghivece care cad in cap, ajungem la anturaj. De mult timp ma framanta o dilema: cine ii alege pe prietenii copiilor nostri? Noi sau ei?

    Am ajuns la varsta la care realizez ca doar simplul fapt ca te afli in proximitatea cuiva nu inseamna neaparat ca aste presupune o relatie de prietenie. Faptul ca ai un vecin pe scara sau un coleg la scoala nu implica obligatoriu si o prietenie. In vremurile pe care le traim, e destul de riscant sa-ti lasi copilul necontrolat, in anturaje pe care nu le cunosti. In cazul nostru, faptul ca  fetele fac sport de performanta le-a deschis cumva cercul de prieteni, sunt inconjurate de copii seriosi si ambitiosi. Este un mix de fete si baieti cu varste de la 6 ani la 18. Este genul de grup variat dar verificat, in care stiu ca sunt in siguranta in special pentru ca se afla sub ochii antrenorilor.

    Daca mai au timp si de altceva? Sincer nu prea. Asa cum scriam in alt articol, scoala e pe primul loc, de multe ori intr-un mod neelegant, mancandu-le aproape tot timpul liber care e obligatoriu dedicat temelor. Doua zile pe saptamana mai merg la British iar in putinul timp liber ramas merg la sala de scrima. Avantajul este ca acest sport inglobeaza si antrenamente foarte serioase dar si joaca si socializare. Deplasarile pentru concursuri sunt ca niste tabere doar ca mult mai interesante.

    Vor fetele noastre sa faca scrima de performanta? Da, o spun cu mana pe inima pentru ca nu fac decat sa repet raspunsul lor. Nu e zi in care sa nu le intrebam daca le place si daca mai vor sa mearga. Si nu a existat o singura clipa in care sa le obligam sa faca ceva impotriva vointei lor.

    De fiecare data cand ma intreaba prietenii daca le place fetelor la scrima, ii rog sa le intrebe chiar pe ele. II invit sa vina la antrenamente sau la concursuri ca sa vada mai mult decat un simplu “da”. N-ai cum sa intrepretezi gresit fericirea pe care o emana prin toti porii, nu poti sa nu vezi cu ochii tai mediul in care se desfasoara si cat de bine le face aceasta activitate fizica dar si mentala. Cat de frumos cresc si cum se maturizeaza treptat, cum se intaresc si pe dinauntru si pe dinafara.

    Sincer, eu imi doresc foarte mult sa continue pe acest drum, sa aiba si rezultate cu care sa ne mandrim cu totii, insa in final alegerea e doar a lor. Daca la un moment dat vor dori sa renunte, macar vom ramane cu satisfactia acestor ani in care am putut sa le oferim altceva.

    Ca sa fiti la curent cu toate noutatile despre Meseria de Parinte nu uitati sa dati Like Paginii de FB   si sa va inscrieti la Newsletter.

     

    Comments

    comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*