Amanarea satisfactiei

Citeste prima parte aici.

 

Daca v-as da acum o prajitura… o amandina sa zicem, ce ati manca mai intai? Prajitura sau glazura? :).

Amanarea satisfactiei este un proces de programare a durerii si placerii in viata, astfel incat placerea sa sporeasca prin intalnirea si trairea mai intai a durerii si astfel prin depasirea ei. Este singura cale decenta de a trai.

Aceasta metoda de programare este invatata de majoritatea copiilor destul de devreme in viata, uneori inca inainte de varsta de 5 ani. De exemplu, cand un copil de 5 ani se joaca un joc cu un prieten, ii va sugera prietenului sa faca prima mutare pentru ca el sa se poata bucura de propria-i mutare un pic mai tarziu. La varsta de 6 ani copilul ar putea incepe sa manance intai blatul si prajiturii si apoi glazura. Pe toata durata scolii elementare aceasta capacitate timpurie de a amana satisfactia este exersata zilnic, in special prin rezolvarea temelor pentru acasa. Pe la varsta de 12 ani unii copii sunt capabili sa se aseze la masa de lucru fara vreun indemn parintesc si sa-si termine temele pentru acasa inainte de a se uita la televizor. Spre varsta de 16 ani ne asteptam ca un adolescent sa aiba acest comportament si sa-l considere normal.

Pentru profesori este totusi clar foarte  multi adolescenti sunt departe de a atinge aceasta norma. In timp ce multi au o capacitate bine dezvoltata de a amana satisfactia, unii adolescenti par a nu fi dezvoltat deloc o astfel de capacitate. Acestia sunt elevii cu probleme. In ciuda inteligentei lor medii sau peste medie, notele lor sunt mici pentru ca pur si simplu nu muncesc. Ei sar peste un curs sau altul sau peste toata scoala din cauza unui capriciu de moment. Sunt impulsivi iar impulsivitatea se raspandeste in viata lor sociala. Motto-ul lor este: “Distreaza-te acum si plateste mai tarziu”. De multe ori acesti copii ajung sa paraseasca scoala (sau sa nu ia bacul) doar pentru a urma tiparul esecului care ii conduce frecvent spre mariaje dezastruoase, accidente sau vieti ratate.

Citeste si:  It's Parentime!

De ce se intampla toate acestea? De ce majoritatea dezvolta o capacitate de a amana satisfactia in timp ce o minoritate substantiala esueaza, deseori ireversibil in a-si dezvolta aceasta capacitate? Raspunsul nu este cunoscut din punct de vedere stiintific. Rolul factorilor genetici nu este clar. Variantele nu pot fi suficient controlate pentru a aduce dovezi stiintifice. Dar multe semne indica in mod clar ca parintii sunt un factor determinant.

sursa foto

Aceste lucruri nu se intampla pentru ca in casele copiilor care nu au dobandit o autodisciplina lipseste disciplina impusa de parinti. Deseori acesti copii sunt pedepsiti sever de-a lungul intregii copilarii – sunt palmuiti, loviti, izbiti cu pumnul, batuti de parintii lor chiar si pentru greseli minore. Dar disciplina aceasta este fara sens. Pentru ca este o disciplina nedisciplinata.  Un motiv pentru care ea nu are sens este ca parintii insisi sunt nedisciplinati si servesc astfel ca model de indisciplina pentru copiii lor. Ei sunt parintii de tipul “fa cum spun, eu nu cum fac eu”. De multe ori se cearta in fata copiilor, apar fara demnitate sau rationalitate si fac promisiuni de care nu se tin. Propriile lor vieti sunt frecvent si in mod evident tulburate de neoranduiala iar incercarile de a ordona vietile copiilor lor le par acestora din urma fara prea mult sens. Daca tatal o bate pe mama in mod regulat ce sens mai are pentru baiat ca mama sa il bate pentru ca el, la randul lui si-a batut sora?

Citeste si:  Alison Gopnik: What do babies think?

Pentru ca atunci cand suntem tineri nu avem privilegiul de a face comparatii, parintii ne apar ca niste zei in ochii nostri de copii.

Cand parintii fac lucrurile intr-un anumit fel, pentru copii acesta este felul in care acestea trebuie facute. Atunci cand copilul isi vede zilnic parintii comportandu-se disciplinat, sobru, cu demnitate si avand capacitatea de a-si ordona propriile lor vieti, el va ajunge sa simta pana in strafundurile fiintei sale ca acesta este felul adevarat de a trai. In cazul in care copilul isi vede in fiecare zi parintii traind fara demnitate sau disciplina autoimpusa, el va simti pana in afundurile fiintei sale ca acesta este adevaratul mod de a trai.

Totusi, un lucru chiar mai important decat modelul parintilor este dragostea. Chiar si in cele mai haotice si dezordonate familii iubirea sincera este prezenta uneori si din astfel de familii pot iesi copii cu o disciplina autoimpusa. Si nu de putine ori exista parinti cu profesii respectabile sau cu functii importante care-si duc viata intr-o ordine si buna cuviinta stricta dar carora le lipseste dragostea si care isi trimit copiii intr-o lume care este tot atat de indisciplinata, distructiva si dezorganizata ca pentru orice copil provenit dintr-o familie impovarata si haotica. Iubirea este, in ultima instanta, totul.

Desi majoritatea dintre noi, adultii,  dezvoltam o capacitate suficienta de a ne amana satisfactia pentru a reusi sa terminam liceul sau facultatea si a ne lansa cat de cat pregatiti in perioada adulta, dezvoltarea noastra tinde totusi sa fie imperfecta si incompleta. Rezultatul este ca si capacitatea noastra de a rezolva problemele vietii va fi tot incompleta si imperfecta.

Cati dintre noi pot spune ca au reusit sa-si dedice suficient timp pentru a analiza probleme copiilor sau tensiunile din interiorul familiei? Cine dintre noi este atat de disciplinat incat sa nu fi spus niciodata in fata unei astfel de probleme ” ma depaseste”? De fapt, in abordarea rezolvarii problemelor exista un defect mai primitiv si mai distructiv decat incercarea nerabdatoare si nepotrivita de a gasi solutii intr-o clipa. Este speranta ca problemele se vor rezolva de la sine.

Citeste si:  Sanatatea nu este totul, insa fara sanatate totul este nimic!

Problemele nu dispar. Ele trebuie rezolvate sau vor ramane pentru totdeauna o bariera in calea implinirii noastre.

Un mare general, comandant de armata a spus odata: “Singura mare problema in aceasta armata, si banuiesc ca in orice organizatie, este ca majoritatea comandantilor vor sta uitandu-se la problemele din unitatile lor, privindu-le drept in fata fara a face nimic, ca si cum problemele ar disparea daca ei ar sta indeajuns de mult”. Generalul nu vorbea despre oameni slabi, sau anormali din punct de vedere mintal. El vorbea despre ceilalti generali si colonei, oameni maturi care si-au dovedit competenta si care sunt formati in disciplina.

Parintii sunt conducatori si, in ciuda faptului ca de obicei sunt prost pregatiti pentru aceasta, sarcina lor poate sa fie pana la ultima picatura la fel de complexa precum aceea de a conduce o companie sau o corporatie. Si, la fel ca si conducatorii de armata, majoritatea parintilor doar vor privi problemele copiilor – sau pe cele ivite din relatia cu acestia – pentru  luni sau ani, inainte de a trece la o actiune eficienta, daca o vor face vreodata. Deciziile parintesti sunt foarte dificile, dar cu cat problemele copiilor sunt mai mult ignorate, cu atat devin din ce in ce mai mari, mai dureroase si mai greu de solutionat.

Comments

comments

  • Article By :
    Buna, Eu sunt Ana Maria Mitrus, sunt casatorita – cu Cristi, si sunt mama – de Alexandra si Andreea. Imi place sa petrec foarte mult timp cu familia mea si sa ma implic in tot ce inseamna cresterea si educatia fetitelor. Imi place sa cos si sa mesteresc, imi place sa citesc si sa aflu lucruri noi si interesante in orice domeniu. Imi plac oamenii care au ceva de spus si de la care pot sa invat ceva. Imi plac animalele, imi place sa merg cu rolele si imi place marea. Ma bucur de viata si sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

Random Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*